Întâmplarea face ca, în decurs de câteva zile, să mi se tot pună în faţă problema aceasta…

Prima oară luni, la filosofie. Vorbeam de avort şi eutanasie şi cartea propunea un exerciţiu. Era un text care povestea de un om de 54 de ani, care este în comă la spital de 5 ani de zile, iar rudele nu sunt interesate de soarta lui. Mai este un pacient de 18 ani, care a fost accidentat de o maşină. Acesta din urmă ar avea nevoie urgentă de un transplant de inimă.

Se punea problema transplantului de la pacientul în comă la tânăr. Dar exista acest drept? De obicei, când pacientul nu poate da acordul unei donaţii, într-un caz ulterior o fac rudele. Însă acum nu sunt… Este moral să se realizeze transplantul doar din pricina vârstei? La urma urmei, indiferent de vârsta lor, nici cel din comă nu va mai trăi ca orice om normal dacă îşi revine (va avea probabil ceva probleme: auz, văz, paralizare etc.), nici tânărul, după un transplant de inimă.

A doua oară când m-am întâlnit cu aşa un caz a fost în urma unei reclame la tv, un telefilm românesc de pe Acasă ce va fi difuzat duminică la ora 17:30.

Filmul prezintă un caz oarecum similar. O fetiţă este accidentată în faţa blocului, ajunge la spital în comă cerebrală. Acolo, părinţii află de existenţa unei alte fetiţe care are nevoie de transplant de inimă deoarece suferă de o malformaţie a muşchiului cardiac. Aceasta aşteaptă de ceva timp un donator de organe.

Mi-au rămas în minte vorbele mamei, din reclamă:

- Cum pot să fac asta? Cum pot să iau inima fetiţei mele s-o dau alteia?

Inevitabil, în ambele cazuri, m-am pus în postura asta… Ce aş face?

În primul caz nu mă pot pune, aceea depindea de decizia doctorului şi de cât de moral ar fi să aprobe transplantul.

Probabil că, în al doilea caz, dacă aş avea… sfâşietoarea siguranţa… că fetiţa mea nu şi-ar mai reveni, aş aproba transplantul… Poate nici celălalt copil nu va fi salvat, nimic nu asigură sucesul operaţiei, însă există o şansă în plus, cel puţin, faţă de situaţia copilului meu.

Voi v-aţi putea pune în situaţiile astea?