Leapşă cu câteva întrebări legate de copilărie, de la 2/2:
1. Cat de departe esti de copilarie?
De vara trecută… sunt foarte departe.
2. Mai ai prieteni din copilarie?
Nu. Ar fi fost frumos… Dar până în clasa a Va m-am mutat de 3 ori şi la vârsta aceea conta să fii aproape (fizic) de prietenii de joacă, ca să-i poţi vedea des. În blocul în care am stat până la 5-6 ani, fiecare familie avea minim 2-3 copii. Eram mulţi, de toate vârstele. Citește în continuare… (^_^)
Pentru că toţi trebuie să ne amintim să mai fim şi copii şi pentru că nu mai ştiu ce am făcut de 1 iunie când e Ziua Copilului, vă prezint un site cu multe desene animate, de unde puteţi selecta ce vă pofteşte inimioara, inclusiv episodul chiar.
Eu una am terminat Tom & Jerry pentru a mia oară, Viaţa cu Louie, Copii de la 402, Daffy Duck şi acum treceam la Foghorn Leghorn. Citește în continuare… (^_^)
O imagine atât de expresivă, un exemplu clar al vorbei: ”O poză face cât 1000 de cuvinte”. Totuşi, pe lângă ea, voi scrie şi acele 1000 de cuvinte pentru că tema e interesantă.
Am rămas surprinsă că a reuşit să cuprindă, pe un spaţiu relativ mic, atâtea elemente semnificative: rândunicile, fetiţa, peretele scris, ceva natură vie şi alte persoane, toate cu privirile îndreptate spre fetiţă. Citește în continuare… (^_^)
Unele lucruri petrecute în ultimul timp, şi nu doar ele, m-au determinat să mă întorc şi mai mult cu gândul şi cu inima către copilărie. M-au făcut să zâmbesc mai mult, să o gust din nou, aşa cum e ea.
Ce ştie un copil? Prea multe nu, deşi sunt şi excepţii, în comparaţie cu un adult cu experienţă. Dar un copil poate să plângă acum de se prăbuşeşte cerul pe el, iar în secunda următoare să-şi uite supărarea, să zâmbească şi să fie toată lumea a lui. De multe ori, trăieşte în lumea lui şi doar a lui…Se bucură de visele lui…Iar când iubeşte te îmbracă în toată dragostea lui..
Dacă ar fi să analizăm rece toate acestea, am trage concluzia că multe lipsuri are copilăria, că e nedesăvârşită, că e săracă, plină de naivitate, de banalităţi. Dar copilul face ca cele mai simple lucruri să capete valoare, cele mai banale să aibă sens.
Nu vreau să analizez teoretic toate acestea. Doar m-au copleşit aceste gânduri. Să nu spuneţi că, da, dar copilul trăieşte în lumea lui imaginară, a poveştilor şi asta nu e deloc reală. Nu o fi reală, cuvânt cu cuvânt, parte cu parte, dar ceea ce simte şi trăieşte copilul când se cufundă în lumea poveştilor e cât se poate de real.
Recunosc… Am greşit, pentru că m-am referit doar la copii… Unde e graniţa care desparte copilăria de restul vieţii? Trebuie neapărat să fie? Să punem un hotar, dincolo de care să devenim pietre? Auzim pe mulţi că vor să se bucure şi să-şi trăiască viaţa din plin, unii într-un fel, alţii în altul… Dar nu te poţi bucura cu adevărat de ea, decât dacă o trăieşti ca un copil…
Unii, auzind aceste afirmaţii, ar începe să arate imperfecţiunile copilăriei. Dar asta, doar dacă nu observă că nu la mintea de copil mă refer, cu toate că şi mintea el şi-o uneşte cu sufletul… Da…Un copil gândeşte mai mult cu sufletul… Vor spune alţii că nici asta nu e bine… Vor spune, cumva, pe bună dreptate, că de multe ori pierd cei care gândesc aşa. Dar asta nu înseamnă că e un lucru rău, ci că nu e folosit aşa cum ar trebui…
Poate că nu numai unele pretexte m-au făcut să mă cufund în lumea copilăriei, ci şi zăpada, care prevesteşte Crăciunul…
