Deşi am spus că mă pun la un film, încercând să dau dracului uitării tot ce am păţit în seara asta, nu pot să nu scriu… Dacă nu scriu acum, când încă sunt sub efectul emoţiilor şi entuziasmului ce trebuiau să fie nervilor, dezamăgirii şi sentimentului că am ajuns la capătul puterilor în ceea ce priveşte problema asta, nu voi mai scrie niciodată. Că mâine deja mi se va fi acrit de situaţie.

De câte vi s-a întâmplat să treceţi aproape brusc de la o stare la alta? Stările respective fiind opuse categoric. Am păţit-o azi…

M-am trezit cu zâmbetul pe buze, avea să fie o zi specială. La 5 după amiaza aveam programare la Iaşi, îmi scotea aparatul dentar fix, după 2 ani şi ceva de zile.

Am ajuns mai devreme în Iaşi, am avut timp să beau o ciocolată caldă cu Bogdan şi am fugit cu taxiul sufletul la gură la doctor să-mi văd minunea cu ochii. Ajung şi pe scaunul ortodontului, acelaşi om ocupat, grăbit, neglijent cu micile scăpări ale mâinii (îţi mai agaţă o buză, îţi mai înţeapă o gingie…), dar bun ca doctor. Pac, pac, pac… se duc toţi brackeţii. Unul însă… s-a dus cu tot cu dinte. Nu tot dintele cu rădăcină, ci vreo 3 sferturi din dintele vizibil. Prima oară am simţit zgomotul şi mişcarea. Hm… ”ce dracu s-a întâmplat? Ce s-a rupt? ”. Doctorul s-a oprit o clipă… s-a uitat… a luat zbârnâitoarea aia şi a început să lucreze dinţii de jos. Eu nu puteam mişca limba să văd dacă era ce îmi imaginam. Începeam încet să tremur…

La un moment dat reuşesc să mişc limba şi simt că se prăbuşeşte tot. De ce?! Cum? De ce?! DE CE?! şi inevitabilul ”De ce eu?”. Mi-au trecut prin minte apoi toate evenimentele mele cu dentiştii, câţi dentişti am schimbat, câtă neîncredere am în ei, câtă durere am înfruntat şi totul pentru că… dinţii mei sunt laţi şi maxilarul mai mic. N-au avut loc să iasă corect şi s-au strâmbat un pic. Mă rog, trecând peste asta, m-a trimis ortodontul la d-na dentist de lângă (în acelaşi loc sunt 2 cabinete), una foarte drăguţă şi amabilă care a reuşit să-mi calmeze lacrimile şi tremuratul pentru câteva minute bune. A reuşit să-mi pună dintele înapoi. Evident că nu mai e la fel… Ca aspect e identic, dar ca rezistenţă…

Am mai petrecut apoi vreo jumătate de oră pe scaunul ortodontului. Deh, ce se mai putea întâmpla? Aparatul nu mai era… Mi-a mai finisat câte ceva şi m-a trimis acasă. Aş fi vrut să-i spun ”Adio”, dar m-am limitat la ”Bună seara”…

Mă aşteaptă deci alte vizite la dentist. Însă nu oarecare. Nu îmi mai trebuie dentişti străini, am găsit unul bun în Cluj şi acolo merg oricând am nevoie. Chit că fac 7 ore cu trenul până acolo.

Am impresia că sunt blestemată să umblu toată viaţa prin cabinetele stomatologice. Dacă ar fi fost să merg de mică la acelaşi dentist, cred că acum, după atâţia ani, aş merge la el ca la mine acasă…

PS: Mersi Zeffy pentru rezervare.