Am visat ca m-am preschimbat
Intr-o cartita, sub oras
Incet, incet am inceput sa sap
Coridoare lungi si fierbinti

Inghiteam bulgari de pamant
Intalneam pe drum fluturi morti
Deasupra mea, viata tropaia
Dar eu sapam mereu, paralel cu ea

Am incercat sa-mi fac un drum catre oras
Sa ma-ntalnesc cu viata dar,
De fiecare data, asfaltul ma oprea
Si-n intunerica ma-ntorceam plangand

Lacrimile au inundat labirintul de sub oras
Deasupra mea, viata tropaia
Dar eu fugeam de ea
Sa nu ma-nec

Ma departam de omul care-n oras dormea
Si ma visa pe mine sub pamant
Ma departam de omul care-n oras dormea
Si ma visa pe mine sub pamant

Am sa sap pan-am sa gasesc
Drumul catre om, sa-l trezesc
Am sa sap pan-am sa gasesc
Drumul catre cer, sa-l privesc

Am sa sap pan-am sa gasesc
Drumul catre om, sa-l trezesc
Am sa sap pan-am sa gasesc
Drumul catre om, sa-l trezesc

Intr-o zi am sa ma trezesc
Si-am sa-ncep din nou sa traiesc.

Da` chiar vreau!

Mihaela, colega mea de apartament, m-a molipsit. Se uită zilnic pe geam, în special dimineaţa, să vadă dacă n-a nins. Şi bineînţeles că oftează apoi dezamăgită.
Şi mâţa noastră e albă. Ca zăpada. Nu, nu aia din basme…

Vreau zăpadă

Uneori e prea greu. [*] Uneori fiind momentele când pleacă. Sau plec eu. Dar greutatea aia nu se compară cu ce simt când mă lasă fără respiraţie (îmbrăţisându-mă în aşa fel încât să am un spaţiu mic pentru a respira), când căutăm văvăriţe, când îmi aprinde cuptorul sau pur şi simplu când e gata… De plimbare. De fapt e mereu gata…

[*] Dar alea sunt clipele când realizez că trăiesc. Şi atunci când mi-e greu fără el, şi atunci când ţopăi de fericire, la propriu, sau faţa îmi radiază de atâtea zâmbete, iar eu nu pot face nimic s-o opresc. Pur şi simplu, asta e.

Rămase restante: Bucium, motanica, flolicele şi… mai ghic(i)eşte el ce.

Mai are o oră 8->

Puiul de fin virtual (a se citi blogul) al finului meu a crescut mai măricel. Deja ştie să meargă, încet încet. Are un anişoooor! La mai mulţi

Weekend plăcut!

Materie drăguţă, seminarii înţelese, prof. (de seminar) foarte implicat să înţelegi ce se discută, să “colaborezi” desenând pe tablă (aşa înveţi cel mai bine, mai ales când eşti corectat la ceva, vei ţine minte mereu). Deci eram pregătită, chiar relaxată, mi se părea cea mai simpluţă materie, poate fiindcă am înţeles-o cel mai bine.

Până azi nu se afişaseră nici o listă cu repartizările pe săli, spre deosebire de celelalte examene. Ok… aşteptăm. Programarea era însă la ora 16 până la 20. Primim mail, cum că este recomandat să venim la 15:45 la parterul facultăţii (vă daţi seama, 500 de persoane) unde vom afla repartizările.

Ajunsă acolo, evident muuultă lume. Pe la 16 şi ceva, un alt profesor îndrumă grupele 1, 2, 3 (deci şi eu) spre corpul A. Ok, în turmă spre A. Ajungem în faţa unei săli (deci pe hol) şi aşteptăm… alte 20 de minute cam. Apoi cică ne cheamă înapoi în C. Ok, turma înapoi…

Ajungem în amfiteatrul C3. Ne aşezăm, proful de AP ne zice regulile, nu foi, nu mape, doar pix, carnet de student şi mobil închis. Ok… Un rând da, unul nu. Ok… Apoi ne anunţă că a publicat notele de la AP, detalii de contestaţii chestii. Apoi linişte. De la el, că în sală fiecare vorbea cu cine apuca. Peste alte ceva minute bune bune un grup se îndreaptă spre hol, la o ţigară.

Eu stau vreo 10 minute la telefon cu Licu să aflu rezultatele la AP ale mele şi ale colegilor din jurul meu, ies şi eu pe hol, bârfe una alta până când văd o siluetă în capătul holului. Hai, în săli. Era cam 17:25. Proful de curs şi cel de laborator (uneori) cu subiectele (yeeeah, în sfârşit). Ne spun şi ei regulile.

Mai aflăm ceva frumos. Durează doar 25 de minute. Şi sunt 14 exerciţii. Iniţial erau 13, dar ca să nu fim superstiţioşi, a făcut 14, nu cumva 12.

Să vedem puţină matematică: 14 ex. în 25 min înseamnă 1:47 min. pentru un exerciţiu. 15 secunde îl citeşti, încă 5 să realizezi exact ce vrea, să spunem că mai ai 1:30 min să-l rezolvi. Credeţi-mă, nu erau exerciţii de rezolvat într-un minut jumătate. Ah, era menţiune să facem cât de multe putem. Păi de ce n-a dat 100, să avem de unde alege măcar… În fine.

Nu vreau să critic gradul de dificultate al examenului (pentru că asta e la alegerea profesorului, atât noroc am avut), pe cât organizarea. Mai ales la o facultate de informatică, unde mail-ul ăla ni s-a spus de la început că e sfânt, că se anunţă examene prin el şi deci toţi îl verificăm constant. De ce nu s-a repartizat de la bun început? De ce subiectele nu au fost gata la timp?  De ce la celelalte 2 examene de dinainte s-a putut organiza pe săli, toţi studenţii fiecărui semian şi au durat şi 2 ore nu 25 minute?

Insa, cu siguranta, acest lucru ar putea avea si ceva inimaginabil de benefic. Si la urma urmei si gramatica ar fi mai simpla.Numai ca partea lipsa trebuie inlocuita cu altceva, mai greu de invatat.
A scris fara diacritice desi le avea.Si nu prea lasa spatiu dupa punct.Toate astea dintr-un singur motiv.Chiar asa, ce ora e? (Nu raspundeti, oricum o sa gresiti ora. Poate ca din cauza fusului orar…)

In plus, gandirea ar fi pusa la lucru chiar fara voia ei. Si oferind aparente, ar fi cea mai buna arma impotriva aparentelor.

E doar o parere. Nerealista, desigur, dar surade ideea.

În primul rând, miezul: Trebuie doar să vrei.

Acţiunea: Teatru caritabil. Piesa “Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni.

Când: 24 noiembrie

Unde: Casa de Cultură a Studenţilor, Iaşi.

Piesa va fi jucată de trupa liceului Teoretic Nicolae Iorga Botoşani.

Scop: strângere de fonduri pentru o şcoală de copii surdo-muţi din Iaşi.

Ne vedem acolo!

Am trecut de primul examen la facultate. Sau mă rog, mini-examen? Fiind parţial…

M-am cam agitat zilele astea, şi cu învăţatul, şi curioasă să văd cum e şi stresată oarecum că nu voiam să mă uit la foaia de examen şi să nu ştiu ce-mi cere măcar, d-apoi rezolvarea. Adevărul e că mi-am imaginat ceva mult mai complicat.

N-am făcut perfect tot, chiar dacă n-a fost aşa complicat cum credeam, dar au fost lucruri nediscutate la seminarii şi care doar din teorie nu prea te ajutau. În fine, nu ăsta era subiectul articolului.

Mă gândeam cum noţiunile de sesiune/examene/parţiale au indus aşa o criză, deja sunt luate de bune ca momente critice, momente de temut, momente de stres, de nopţi nedormite. Dar dacă stai să evaluezi situaţia la rece, la liceu aveam matematică vreo 6 ore pe săptămână. Destulă teorie în atâtea ore, tipuri de exerciţii, teme. Şi încă alte 10 materii, pe puţin. Aici, la o materie din 5, am un curs şi un seminar pe săptămână. Poate are cursul ăla peste 50 de slide-uri, dar nu e foarte mare diferenţa. Dacă la liceu pierdeai 7 ore la şcoală, deci 35 într-o săptămână, la facultate, dacă alegi doar seminariile, ai 10-15 ore? (cursurile avându-le pe net). Iar dacă citeşti, înaintea fiecărui seminar, cursul şi încerci să-l înţelegi, nu ajungi aşa bâtă în sesiune. Logic că atunci le mai citeşti o dată pe toate, dar măcar nu la prima vedere… deja e ceva!

Ştiu, am fost prea obişnuiţi să lăsăm pe ultimul moment tot: proiecte, teme, învăţat pentru examene, prezentări şi să profităm cât de mult de timpul liber. Dar totuşi nu vreau o săptămână sau mai bine de cearcăne şi mintea calendar cu atâtea cursuri.

“X stă în stradă/n-are un coperiş deasupra capului/etc. deoarece banca i-a luat casa”,

spusă la modul

“vai, insensibilii ăia de la bancă care au o grămadă de bani şi burta imensă i-au luat casa”.

Teoretic, nu banca le-a luat casa şi nici insensibilii ăia. Teoretic persoana care a făcut creditul şi nu a putut plăti ratele şi-a PIERDUT casa pe care a IPOTECAT-O în deplină cunoştiinţă de cauză cum că dacă NU REUŞEŞTE să plătească lunar rata corespunzătoare o poate pierde. Nu ştiu exact procedurile de după prima lună în care rata nu e plătită, ce răgaz mai ai, câte avertismente primeşti sau cum e exact. Dar nu astea contează, ci ideea că tu ai pierdut casa pentru care ai primit o sumă de bani, mai mică probabil decât valoarea casei, dar tu ai acceptat-o şi te-ai obligat să respecţi clauzele contractului semnat de tine cu mânuţa ta. Poate au pus ei cele mai stupide condiţii în contract, dar tu ai fost de acord cu ele, aşa stupide.

Că ai făcut creditul ca să-ţi ţii copilul la facultate, să-i faci nuntă sau să îţi iei o maşină nouă şmecheră, nu interesează pe nimeni. Cu atât mai puţin pe insensibilii ăia burtoşi.

Iar ei au nişte reguli/acte/contracte de respectat. Nu te duci la o televiziune, te plângi că ţi-au luat casa şi te aştepţi ca oamenii ăia de la tv, că-s ei vedete şi au figuri frumoase, să se ducă la bancă şi să vorbească cu nenea insensibil-burtos-director şi ăla o să spună “ah, sigur, se poate? Îi returnăm casa şi îl aşteptăm x luni să plătească ratele”.