De ceva zile tot spun că o să merg să plătesc gazul, dar cine să iasă pe vremea asta afară? E vina mea că a plouat, că bate vântul şi e friiiiiiig? De vreo 2 zile spun că o să merg la liceu să vând manualele de-a 12a… Aceeaşi poveste.

Eh, astăzi totuşi am mai făcut ceva activitate. Tot în casă, ce credeaţi? Mai exact în bucătărie

Să vă fac poftă şi vouă:

Sunt comestibile, serios, tata a mâncat şi-a spus să îmi fac aşa pizza şi la facultate că ştie că nu durează mult.

more cat pictures

(Ipoteşti 2008)
Te tentează? Şi nu de un grătar vorbesc…
Măcar când apar nuferii…

Cât de sus putem ajunge?

Poză de Sorin

O imagine atât de expresivă, un exemplu clar al vorbei: ”O poză face cât 1000 de cuvinte”. Totuşi, pe lângă ea, voi scrie şi acele 1000 de cuvinte pentru că tema e interesantă.

Am rămas surprinsă că a reuşit să cuprindă, pe un spaţiu relativ mic, atâtea elemente semnificative: rândunicile, fetiţa, peretele scris, ceva natură vie şi alte persoane, toate cu privirile îndreptate spre fetiţă.

Ce contrast între inocenţa copilului, mersul jucăuş pe o margine de trotuar sau bordură, până şi îmbrăcămintea ei roz, privirea cu care îşi urmăreşte paşii şi… zidul din stânga ei, obiect al furiei sau teribilismului unora. Şi acum mă gândesc la acei părinţi grijulii, pe bună dreptate, care interzic anumite zone/locuri/ore/acţiuni ale copiilor lor DIN CAUZA unor alte persoane care au ”deranjat” partea bună din acelea. Ei bine, de ce? Nu e revoltător să ne conformăm noi (vorbesc la I plural că am fost şi eu în situaţia asta, la un moment dat toţi cred că am fost), când noi nu am făcut chiar nimic deranjant?

De ce nu mă puteam juca în spatele blocului, unde îmi plăcea că era mai retras, nu loveam pe nimeni în cap cu mingea, era umbră, nu ne chinuia soarele în timp ce săream şotronul, nu aveam balcon în spate deci nu mă chema mama din oră în oră să mănânc etc.? De ce? Pentru că în spatele blocului erau garajele (locuri urmărite de beţivani) şi era foarte aproape de Centrul Vechi, plin de ţigani. Era mai sigur în faţa blocului, mai ales că mai puteau sta părinţii la balcon să ne vegheze. De ce noi ne schimbam locul sau nu aveam voie acolo, de ce le lăsam ălora ”răi” locul râvnit de noi?

Îmi imaginez cum fetiţa din imagine nu va mai trece, în mod voit, pe acolo, părinţii nu i-ar mai permite, cum să înveţe ea cuvinte precum cele scrise pe perete?

Ce distanţă între fetiţă şi rândunicile care mănâncă… De ce se găsesc pe trotuaruri diferite? De ce fetiţa e mai aproape de partea negativă? Aşa suntem şi în viaţă, nu? Ce ne este interzis, ce ştim că ne face rău (tot felul de vicii de exemplu), ce este mai complicat, ce e ”deosebit” pentru că nu e un lucru pe care îl faci sau îl întâlneşti zi de zi, ei bine, acela atrage!

Mai văzusem ceva poze interesante, dar păstram pentru mine impresiile despre ele. Poate o să mai schimb obiceiul acela de acum. Oricum, ideea e că, în momentul de faţă suntem destul de ”înconjuraţi” de imagini, poze, camere foto, video, filmăm eventual şi cu telefonul… Dacă aveţi ocazia, surprindeţi ceva deosebit.

Şi în general, chiar şi din cea mai simplă poză se poate scoate o interpretare, nu le mai priviţi doar superficial…

PS: M-a întrebat Andu azi ce e cu mine de e aşa slabă mişcarea pe blog. Probabil am unul din momentele acelea lipsite de chef şi inspiraţiune. Şi când am inspiraţiune, mi-e lene. Nici de Eminescu nu am scris azi, shame on me… Însă puteţi citi de la Radu Gonciar, care sper că revine deja, în paşi domoli…

Se pricep să-şi facă publicitate, nu?

Mersi NoRules.

LATER Edit: Din păcate s-au cam suprapus semnăturile… NoRules avea semnată poza, eu am setat să apară andreeam.net…

Totul vine de la Asociaţia Artişti Care Pictează cu Gura şi Piciorul. Aceasta a reuşit să facă un parteneriat care le oferă posibilitatea de a-şi vedea lucrările, picturile, sub formă de felicitări, calendare şi alte articole.

Felicitările primite de mama sunt o mostră a ceea ce aceşti oameni cu handicap pot face, folosindu-se de picioare sau de gură. Preţul unui set este de 26,5 RON, plicul fiind însoţit de un mandat poştal, în caz că se doreşte trimiterea acestei sume la Asociaţie. De asemenea, se pot face comezi de mai multe felicitări sau… se pot păstra acestea şi atât. Fără a le plăti… Însă consider că oamenii care au lucrat la ele au petrecut cu siguranţă mai mult timp decât un om normal, care poate picta cu mâna. Şi e minunat să le vezi picturile, care sunt chiar frumoase, făcute în aceste condiţii şi fiind conştienţi că poate alţii, sănătoşi, nu au talentul acesta şi nu le-ar ieşi aşa ceva nici măcar folosind mâinile.