Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

Pot să plâng? Pot să arunc cu tot ce-mi iese în cale? Pot să ţip? Pot să strig? Pot să fiu furioasă? Ba poate pot să fiu tristă… Pot să dau năibii tot?

Pot.

Vine… nu vine… E urâtă aşteptarea.

E combinaţia dintre nerăbdare şi dorinţă. Nu sunt deloc o persoană răbdătoare, iar dorinţe am destule. Cum să le împac? Să stau în banca mea, să-mi alung gândurile, să fac altceva, să ies pe afară… Dar până când? Acuş e filmul… A walk to remember. Superb film, l-am mai văzut acum 2 ani cred şi nu l-am uitat, reţin multe detalii din el, a fost unul din puţinele filme ce reuşesc să atingă sufletul cuiva. Şi e atât de trist şi totuşi, paradoxal, atât de frumos…

Dacă am da la o parte ideea că totul e un scenariu, în lumea aceasta enormă e imposibil să nu fi fost o asemenea poveste. Să existe o iubire enormă, care îşi pune amprenta asupra caracterului unei persoane, îl ajută să fie mai bun, să se descopere, să renunţe la falsitate sau la fiţe, să trăiască viaţa din plin… Da, să trăiască viaţa… în timp ce celălalt se stinge uşor, sub privirile celor din jur.

Începe filmul… n-a venit…

Astăzi e o zi specială.

Nu… nu am câştigat la loto, nu am luat 7 de 10, nu e ziua mea de naştere. E doar ziua copilului. Încă mă simt copil, deşi curând, teoretic, nu voi mai fi.

Toţi ar trebui să ne simţim copii azi. Să profităm de zi, să ne relaxăm, să avem un pretext de a renunţa la lucrurile şi treburile şi responsabilităţile şi toate celelalte. Să ne amintim cum era înainte, în copilărie, cum ne bucuram de atenţia tuturor, când eram vedetele zilei, când simţeam că avem voie să mâncăm oricât de multă ciocolată, să privim desenele animate 5 ore sau să alergăm prin faţa blocului indiferent de erau temele făcute ori ba. Era clipa noastră de glorie.

Aşteptam cu nerăbdare cadoul părinţilor şi eram şireţi şi ştiam că putem să le cerem de 1 iunie ce nu îndrăzneam până atunci. Ştiam că e ziua în care, obligatoriu, neapărat şi irevocabil, mergeam la cofetărie şi alegeam nu una ci două, trei prăjituri. Era ziua în care primeam hăinuţe noi mereu şi le îmbrăcam imediat pentru a ieşi la joacă cu ceilalţi. Mă mândream cu ele şi încercam să nu cad, să nu mă murdăresc în vreun fel. Îmi plăcea să fiu admirată.

La şcoală cântam, spuneam poezii, purtam coroniţe pe scenă în timp ce recitam. Ţin minte că eram cifra 10 (se putea altfel? “genie” eram) şi literele E şi S. Jucam în curtea şcolii prinsa, ascunsa, ceva cu un împărat… în clase jucam Portocalele, ascundeam un obiect şi cineva căuta, urmat de indicaţiile “rece, cald, fooooooarte rece, călduţ”. Se vedea o urmă de tristeţe a celui ce zicea “fierbinte”, îi era deconspirat obiectul şi locul secret, doar de el ştiut. Dar trecea repede prin emoţia unui nou joc. Jucam şi mima, la început puţin intimidată de privirile prea atente a celorlalţi asupra mea, încercând să se prindă de ceea ce mimam… Şi desenam pe asfalt, în curtea şcolii sau pe strada din faţă. Era o nebunie…

Suntem copii, de acum vom fi
Plini de uimire, plini de iubire
Cu ochii vă urmărim
Ştim de pe acum ce ne aşterneţi la drum
Nenumărate flori şi palate
Să avem noi mâine aur şi pâine
Voi sunteţi nişte eroi
Dar într-o zi şi noi

Când nu vom mai fi copii
Vom face ce-am văzut cândva
Toate visele îndrăzneţe
În fapte le vom preschimba
Vom fi meşteri iscusiţi
Să vă facem fericiţi
Pe voi părinţii ce veţi fi
La a doua tinereţe …

Suntem copii însă vom şti
Să facem ţara ca primăvara
Şi mâine
Vom reuşi că vă suntem copii
Urmând povaţa
Vom face viaţa
Îndelungată şi minunată

Şi-atuncea nişte eroi
Vom deveni şi noi…

(Am sărit ceva ce nu se potrivea)

Poate aşa au fost doar zilele mele de 1 iunie, sunt convinsă că mulţi nu primeau atâtea cadouri sau bucurii şi îmi pare rău pentru că fiecare copil trebuia să simtă că lumea e a lui în acea zi. Dar tocmai aceia vor avea un mare avantaj. Vor fi părinţi model în această zi pentru copiii lor, le vor face toate poftele şi îi vor ţine toată ziua cu zâmbetul pe buze şi tot anul cu gândul la următoarea zi de 1 iunie…

Copilul meu va avea mereu zile de 1 iunie pe măsură…