Faza cu tipa cand s-a dus la ruine, a realizat…
Toti credem ca “daca nu am fi…” nu ar fi realizat si traiam oricum la fel. Atat de fals… Cumva, candva, tot asa va simti, tot va realiza, depinde doar timpul si cum expune problema.
Growing
Un draft în timp ce vizionam Eat, pray, love. Știu la ce mă refeream atunci… știu și acum… dar nu prea îmi găsesc cuvintele.
Probabil e doar vorba de perioada aceea de după ce s-a întâmplat o chestie aiurea, când trecem prin niște etape: întâi e un șoc, apoi ne întrebăm de ce nouă ni s-a întâmplat, apoi spui că nu, nu e adevărat, totul e ca înainte, după aceea realizezi și intri într-o depresie, apoi devine furie (pe multe chestii și persoane) și într-un final… probabil timpul vindecă totul. Sau un nou început.
Ei bine, în perioada aceea, la o etapă anume, începi să dai vina pe tine, pe ceilalți și crezi că ”dacă nu am aș/am fi… (făcut ceva)” lucrurile nu s-ar fi întâmplat așa. Nu e deloc așa. Fie că ai reușit cu ce ai făcut să stârnești o discuție mai delicată, fie că ai spus/făcut ceva ce a declanșat ”vulcanul”, tot răbufnea. Totul ține de timp. Și mă întreb… așa cum am întrebat într-un articol anterior (tot un draft de muuult timp), e mai bine să prelungești o perioadă bună, dar oarecum falsă, sau e mai bun adevărul dureros?
Cred că aici stau și unele familii care se destramă târziu, când poate copiii își iau zborul din casă. S-ar fi întâmplat mai devreme dacă aveau puterea să recunoască și poate își refăceau viața între timp. Uneori contează timpul, pentru că nu-l poți opri și nu-l poți întoarce.
Fiecare zi contează, să o faci așa cum îți dorești, pentru că n-o mai poți recupera apoi. Cât aș vrea să recuperez o zi cu mama, nu pot decât să mă bucur de amintiri. Tu ai făcut azi tot ce ai putut ca să fie o zi frumoasă? Citeste in continuare… »
Nu, nu o să mă plâng că m-am îngrășat! (din contră 
)
).
