Well, după mintea mea încurcată, poţi. Acu’ nu ştiu cu ce drept…

Freedom

…cate ceva despre mine. Sau despre cum mai cresc.

Ce am aflat recent pe pielea mea… e ca nu conteaza unde esti (temporar sau nu), ci cu cine esti. Cand spun ca nu conteaza ma refer la ce e mai important.

Am fost la Rasnov recent (da, in final am putut sta dimineata devreme, pe terasa, aer rece), am cunoscut lume noua, pe care o stiam doar virtual, ne-am simtit bine… si probabil asta nu se schimba, indiferent unde eram. Am revenit in Cluj cu o strangere de inima, cu toate ca ma simt ca acasa acum in apartament aici, dar nu conteaza unde esti…

A venit toamna, enjoy.

NISIP ȘI PIATRĂ

Povestea spune că doi prieteni mergeau prin deșert. S-au certat, iar unul dintre prieteni l-a pălmuit pe celălalt.
Cel pălmuit era foarte trist, dar, fără să spună nimic, a scris pe nisip: “-Astăzi, cel mai bun prieten al meu, m-a pălmuit.”
Au mers până au găsit o oază, unde s-au dus să facă o baie. Cel lovit era cât pe ce să se înece, dar prietenul său l-a salvat.
De data asta, el a încrustat pe o piatră: “- Astăzi, cel mai bun prieten al meu, mi-a salvat viața.”

Prietenul care îl pălmuise, dar ii și salvase viața, a spus: “-După ce te-am rănit ai scris pe nisip, acum în piatră, de ce?”
Răspunsul a fost: “Când cineva ne rănește, ar trebui să scriem asta pe nisip, pentru ca vânturile iertării să șteargă amintirea neplacută. Iar când cineva face ceva bun pentru noi, trebuie să sculptăm amintirea în piatră, ca nici un vânt să nu o șteargă.”
Învățați să vă scrieți durerile în nisip și să vă gravați amintirile frumoase în piatră!

Viitorul e aproape și totuși atât de departe… Aș vrea să mă gândesc peste ceva timp la perioada asta și să zâmbesc. Să zâmbim…

Mi-e dor să zâmbim

Citesc în Cosmo despre o gagică aproape cerută în căsătorie de iubit (a aflat ea că urmează), panicată pentru că ea nu vrea ÎNCĂ şi că nu ştie cum să facă să n-o ceară respectivul acum. Vrea să mai amâne cu un an.

Mi-a amintit şi de o fază similară în OTH (serial, One tree hill) în care la fel, tipa VREA să se mărite cu iubirea vieţii ei, dar nu ÎNCĂ.

Prin urmare, ce face? Îi spune NU când protagonistul blond şi şmecher o cere.

E vreo lege nescrisă care spune că atunci când eşti cerută şi accepţi nunta trebuie să aibă loc peste 2 zile sau 2 luni sau un an? Voi aţi auzit de logodnă? Perioada aia frumoasă în care nu eşti nici căsătorită, dar nici chiar disponibilă (să fii cerută de alţii)? Ştiţi că perioada aia nu are un termen de valabilitate fix şi de netrecut?

Deci dacă aţi vrea să vă căsătoriţi cu idiotul ăla de lângă voi care stă în genunchi şi vă cere, ziceţi-i năibii că da, fiţi fericiţi şi când vine clipa să alegeţi data nunţii, îl convingeţi (că doar nu degeaba v-a cerut, tre să vă pricepeţi să negociaţi puţin) să fie peste 2 ani, nu peste 2 luni. Doh!

Femeile…

Foto.

Faptul că în cele mai multe cazuri ”sufletul pereche” se află în același continent cu tine? În aceeași țară? Ba mai mult, chiar în același oraș? O avea el 2 milioane de oameni, dar tot sunt șanse să vă ”găsiți”.

E o coincidență?

Ne-a așezat cineva chiar așa bine sau ne… conformăm noi? Ne facem noi ”suflete pereche” după ce încercăm o relație?

Poate de asta sunt așa impresionată de cei care-s din țări diferite și ajung să se cunoască totuși… Se întâmplă ca în minutul x să fie amândoi în aceeași stație de metrou, deși unul din ei e în vizită acolo, urmează să plece peste 5 ore și ajung cumva să se cunoască. Ar fi prea mare coincidența ca să fie doar atât, o coincidență.

Că la 3 km de tine… e ușor.

De ce ținem neapărat să spunem ”mereu”, ”întotdeauna”, ”niciodată” când știm că nu cunoaștem viitorul? Îl facem noi în mare parte, dar nici pe noi nu ne cunoaștem, pe noi de peste 10 ani. Atât de schimbători suntem.

Când știi cine ți-e ”sufletul pereche”? Se măsoară în sentimente din prezent, în flori primite, în ani petrecuți? Că la un moment dat am crezut și despre persoanele trecute  prin viața noastră că sunt sufletul pereche. Pe rând. Și tot pe rând ne-am înșelat.
Nu e ceva ”prea mult” pentru noi? Poate ar trebui să ne mulțumim cu un ”suflet potrivit” și să nu mai țintim la idealul de ”suflet pereche”. E prea abstract și pierdem clipele pe parcurs ce suntem nesiguri că l-am găsit sau nu.

Foto.

Am auzit-o de multe ori în momentele grele. Și după un episod din One Tree Hill realizez ce falsă e afirmația.

Cum nu e nimeni puternic când pierde pe cineva. Indiferent cum sau ”cât de… definitivă” e pierderea. Faptul că n-o arăți sau amâni momentul în care te desfășori nu te face puternic. Nu ai cum să fii puternic, e o pierdere, ține de suflet, de sentimente, de toate chestia asta (tu) nevăzută, dar (te) simtită.

Până și Melo te simte, deși nu te-a cunoscut. Dar o face prin mine…

A stat de ceva zile bune pe patul Mihaelei, dormea acolo, m-a cam surprins. Mutasem patul și probabil ceva nu-i convenea. O aduceam să stea cu mine, pleca iar.

De aseară a venit… și acum e lângă mine.

Dar probabil știi toate astea.

M-am speriat rău ieri când am crezut că durerea ce-o simțeam în partea dreaptă e de la apendice. Nu știu de ce mă tem mai tare, de spitale sau de operație. Deși nu mai suntem în ’82…

Probabil unele lucruri rămân acolo, neschimbate, indiferent de nr. de rotații ale acelor de ceasornic.

Sau poate o să le învingem odată, când vom reuși într-adevăr să fim puternici.

Până atunci, suntem doar oameni. Vulnerabili. Și care simt. Și durere, și împăcare, și lipsă.

Arinia, cei dragi ție sunt Melo mea. Cu ajutorul lor tre să reziști.
Foto.

Replica Mihaelei despre un băiat. La ce vă gândiţi? Noi vorbeam doar despre apeluri şi sms-uri… Tipul preferă să vorbească la telefon decât să scrie sms-uri.

Dintr-o discuţie în alta cu fetele la ceai, s-a spus ceva scurt legat de implicarea într-o relaţie cu cineva care a fost cu una din prietenele tale. Cum că nu e admis.

Curios, aceeaşi treabă e şi în Desperate Housewives în episodul la care eram atunci.

”Regulile” astea sunt gândite pentru binele prietenei sau din bun simţ? Sau de ce?

Pentru că dacă e preocupare de binele ei, este cazul acela în care ea a pus punct relaţiei şi în acel moment ajungi să nu prea îţi mai pese dacă e el cu alta sau nu. Indiferent cine e acea alta. Dacă în schimb el a vrut despărţirea, ok, poate că ea mai simte ceva pentru el şi evident ar fi dureros.

Dacă e din bun simţ… interpretat cum? Nu prea mi se pare normal. Imaginaţi-vă că tipul şi o prietena de-a lui X s-au cuplat într-un club, după câteva shot-uri. Mare atracţie fizică, a doua zi au spus să continue că na… poate o să le placă ce vor descoperi unul despre celălalt. Şi o ţin aşa 2 luni. Descoperă de fapt că-s firi prea diferite, se ceartă prea des, ea vrea ceva, el altceva. Dacă tipul realizează că X (pe care a cunoscut-o la o ieşire în gaşcă) e o tipă mai potrivită pentru caracterul lui şi încearcă să-i arate asta, ea ar trebui să răspundă: ”Oh nu, sorry, dar ai ieşit cu prietena mea…”? Mi se pare cam absurd.

Ştiu că mai sunt persoane care după o despărţire dureroasă şi dintr-o dorinţă nebună de răzbunare încearcă să se cupleze cu prietenii foştilor (valabil şi pt ei şi pentru ele). Cred ei: “ce metodă mai uşoară să-i arăt (chit că nu-i adevărat) că am trecut peste el/ea şi să şi vadă asta fără să mă complic mult?”

Mie îmi e uşor să interpretez acum situaţia. Nu am păţit ceva de genul, dar mi se pare că aşa aş simţi (pentru că nu prea e loc de raţiune în treburile astea).

Poate are cineva experienţe şi mă contrazice, că mna, logica e ceva, sufletul e complet diferit.

Am visat bebica meeeeeea, o mogâldeaţă mică mică probabil de câteva zile. Da, nu ştiu cum, când, nu am visat decât că deodată o aveam (deci nu perioada de burtică, naştere sau altele de genul). Şi că primeam sfaturi de la mătuşa mea, sora mamei, cu privire la mâncare, la cum s-o ţin etc. Şi deh, doar a fost vis, deci a fost ca în vis: nu plânsete disperante, nu schimbat scutece, nu oboseală, stres, nu lipsă timp pentru mine (şi tati :-”), era totul perfect.

Cică eram căsătorită doar civil şi aveam în mine un gând de regret că nu fusesem în rochia aia albă. Încă. Dar urma şi asta cândva.

Am mai visat bebei, nu mai ştiu dacă ai mei sau nu…mi s-a spus că înseamnă boală (ştiţi voi, semnificaţii pt vise), dar mereu era cumva altfel. Sau acum a fost altfel. A fost atât de clar că… probabil asta m-a făcut să fiu aşa zâmbăreaţă, pe lângă somnoroasă. Mi-am văzut bebica (şi peste ceva ani veţi afla că am doar băieţi )

Cum a început…

Cluj. O frumoasă săptămână, un sfârşit de vară, un început de toamnă cu El şi cu persoane foarte dragi (sora şi cumnatul). Ne-au suportat eroic o săptămână, eu am plătit cu ceva gătit, El cu cărat sacoşe de cumpărături şi dus gunoiul. Rentabil.

Undeva în penultima zi din excursia acolo cred. Blogul căzut. Eh, aveam treburi mai bune de făcut decât să mă ocup de asta atunci.

Ultima zi, blogul la fel. Nu de alta, dar aveam de pus nişte date utile unui comentator, tocmai făcusem rost. Mna, spun că oi verifica eu acasă (Bt) ce are.

Plecăm deci, noaptea pe tren, noroc că am fost singuri în compartiment, am mai reuşit să dormim aşa un pic. În rest, cam frig, cam curent (un geam cu probleme de sănătate), fără perdele de se holbau toţi care treceau deşi noi nu făceam nimic deosebit. Deh.

Iaşi. A doua zi. Dimineaţa. Zi infectă, nu merită amintită.

Botoşani.

De atunci, aştept ziua mutării la Iaşi. Cum i-am zis şi Mihaelei (deja nu îi mai spun colega de apartament ci prietenă): ”Primul lucru pe care-l fac când ajung în Iaşi… plec la Galaţi!”

Duminică va fi mutarea la Iaşi, dacă am noroc să nu mai intervină nimic. Cu ocazia asta mii de mulţumiri lui Bogdan.

Când am revenit acasă de la Cluj, totul era schimbat. Fusese renovare. Şemineul gata, grătarul afară gata, pereţii văruiţi în alte culori, perdele lipsă, covoare lipsă, calorifere lipsă, mobilă împrăştiată, dulapuri goale, morman de haine şi bucătăria… pf… bucătăria goală. Adică jale cu gătitu când nu găseam o lingură sau sticla de ulei. Eh, cu chiu cu vai a trecut săptămâna de curăţenie, strănutat de la praf, cărat/mutat totul la loc.

Acum lipsesc încă perdelele. Pe care le schimbăm şi pe care tata vrea să le luăm de la Cernăuţi, c-a auzit el că-s faine acolo, multe modele şi preţuri bune. Ok.. deci făcut şi paşaport.
Chiar m-am întâlnit azi cu vărul meu şi râdeam cu el de la discuţia:

”Făcut paşaport.”
”Da` unde plecaţi?” (în mintea lui se gândea la vreo excursie, Franţa, Germania, ceva )
”Cernăuţi” (adică peste graniţă la o aruncătură de băţ)

Una peste alta, am sala (de la şofat) miercuri. N-am mai condus de multişor, recuperez eu…

Pe sâmbătă Cernăuţi, duminică Iaşi. Luni sper Galaţi. Toate-s noi şi vechi sunt toate…

La voi cum a început toamna?

LE: Cam multe oraşe într-un singur articol.

Şi poze: