Încărcător, periuţă de dinţi, placa, pantaloni, tricouri, şosete, pijamale cu elefănţei etc…

Sunt iar entuziasmată de drum. De fapt, probabil sunt mai entuziasmată de faptul că plec… Legat de drum am două stări. Prima e de genul ”pfai, 7 ore şi ceva, ce plictisitor, o să mă satur de citit/ascultat muzică/stat cu fundul pe fotoliu sau făcut 2 ture pe culoar”. A doua e de genul ”relaxare, lenevit, privit ”pe pereţi” adică pe geam, văzut peisaje, gândit… gândit… gândit… eventual imaginat… eventual plănuit…”.

Pf, totuşi mă tem, atâta gândit uneori e dăunător. Mai ales că eu am tendinţa să interpretez în mii de feluri o vorbă, să despic firul în 15 mii, să pun pesimismul mai presus pentru a nu fi dezamăgită apoi de prea mult ”visat la bine”. Şi de câte ori nu se întâmplă…

Ce-o fi o fi… Deznodământul mâine seară. Sau poimâine.

P.S: Completarea bagajului: fără priviri în urmă, încredere în doctoriţă, strângerea inimii într-o singură bucată şi ceva foi de matematică…

P.S2: Glumeam la elefănţei.

M-am răzgândit. Uneori e bine să faci asta, după o mică analiză… şi oricât de mult ţi-ai dori să păstrezi ideea, care în fond e bine intenţionată. Uneori… e mai bine să accepţi şi să realizezi că nu e momentul. De ce ţi-ai dori ceva forţat, ceva care ar trebui să fie plăcut şi care să ajungă să fie… grăbit şi întrerupt?

Deci azi m-am răzgândit. Lucrurile bune se întâmplă (mai ales) celor care ştiu să aştepte. Şi se întâmplă frumos.

Totul a pornit de la melodia Noapte albastră – Gabriel Cotabiţă. Preparam ceva prin bucătărie cu căştile în urechi şi a picat melodia… Îmi aminteşte de nunţi. Dacă nu de toate, oricum, de cele legate de familia mea şi tot grupul de prieteni de familie clar.

Şi mi-au trecut prin minte toate tradiţiile şi obiceiurile legate de o nuntă. Astea evident diferă, nu doar de la regiune la regiune ci mai extins, în funcţie de ţară/religie etc. Bun, dar luăm doar România.

Mă îndoiesc că tradiţiile pe care le cunosc eu, din Moldova, sunt menţinute strict la fel şi prin celelalte regiuni. Dacă aveţi chef poate povestim un pic despre ele şi ne mai luminaţi şi voi cu detalii din zona voastră, să fim şi noi mai ”cultivaţi”.

Se trag toate tradiţiile astea din superstiţii? Din teama stupidă sau paranoică poate a celor mai în vârstă? Citeste in continuare… »

De curând, plictisindu-mă şi nefiind nimic prin preajmă, vreun parc sau altceva, unde să te mai poţi destinde, am considerat că e destul de relaxant să intru într-o piaţă de flori. Nu ca să cumpăr flori, nu că nu aş fi dorit, dar ar fi obosit, săracele, dacă le purtam cu mine peste tot pe unde aveam de umblat. Doar să mă plimb printre ele şi să le admir.

Teoretic, e foarte relaxant, nu şi practic uneori. Asta atunci când dai acolo peste oameni care de cum te văd încep să te streseze cu întrebările sau se mai şi ceartă care să vorbească primul şi care nu cu potenţialul client.

Această situaţie nu poate fi decât stresantă. Atât pentru cel interpelat, cât şi pentru sărmanele flori. Că florile se stresează de vorbele brutale şi violente e un fapt dovedit. E dovedit că ele plâng când li se vorbeşte urât şi că se bucură când sunt alintate.

Deşi simbol al gingăşiei, de multe ori o floare pe care o dăruieşti a devenit golită de sens, ca emoticonurile folosite din abundenţă. Cât de frumos e să dăruieşti sau să primeşti o floare! Şi totuşi… Buchetul de multe ori nu e făcut corect. Ca să dăruieşti o floare nu sunt deajuns doar florile.

Nu sunt ele vinovate, desigur, atunci când sunt banalizate, transformate, fără voia lor, într-un efect de suprafaţă ( aşa cum şi o melodie într-o limbă poate fi mai de efect decât în alta), într-un gest, ce-i drept, bine intenţionat, dar ce ţine de obicei, de obişnuinţă şi de datorie, de o zi, de un timp…

În buchetul cu flori nu e de ajuns doar floarea. Sau florile. De obicei, lipseşte ceva… Când o dăruieşti, poţi uita să pui în buchet şi sufletul tău. Adică să mai pui încă o floare. Nu doar teoretic…

Şi florile se dăruiesc definitiv, nu se mai iau înapoi. Nici una, nici cealaltă… Iar când nu o poţi dărui pe cea concretă, e de-ajuns doar cea nevăzută, dar la fel de reală…

Agapis.

Serios că ţi-aş fi cântat la telefon dar s-ar fi crăpat display-ul la telefonul meu şi la scurt timp şi la al tău

Acum… să ştii că înţeleg atitudinea ta de a păstra liniştea zilei de azi. Chiar dacă poate ai primit mai puţine urări decât atunci când făceai mare tam tam pe faptul că e o zi specială, sunt mult mai plăcute acestea, ale persoanelor care şi-au amintit fără să primească în prealabil o invitaţie undeva sau o vorbă de genul ”ah, abia aştept ziua de mâine, plănuiesc…. şi….”.

Totuşi, să nu fii dezamăgită. Lumea mai e şi foarte ocupată sau cu multe pe cap încât unele date li se par total normale. Iar alţii chiar nu au memorie bună în privinţa datelor. Deh, tre să ne obişnuim şi cu aşa ceva, asta e, nu le putem da în cap acu nu?

(Totuşi, când vei fi la casa ta, căsătorită şi eventual cu un ţânc (sau doi, trei, …) şi bărbatu-tu uită aniversarea nunţii sau mă rog, ştii tu, o zi ”a voastră” să-l tragi bine de urechi! Ştiu, mi s-a mai zis, sunt rea dom`le.)

:hug:

Ne facem de cap? Girls just wanna have fun?

…aici:

1. Ziua cea mai frumoasă ?
Vineri. E grea şi aceea în mod normal, dar ai satisfacţia că vine week-end-ul. Termini programul şi-ţi spui: Pfiu, I`m done. Căutaţi-mă luni de acum.

2. Lucrul cel mai uşor ?
Prea general… Lucrul cel mai uşor… Să respiri?

3. Cel mai mare obstacol?
lenea? Să poţi şi să nu vrei?

4. Cea mai mare greşeală ?
Să alegi un lucru din două când nu eşti convins de alegere. Dacă ai o mică îndoială în privinţa celuilalt, mai gândeşte o dată. Dacă alegi direct, cu prezenta îndoială în minte, o să ajungi să-ţi spui: ”da` dacă alegeam celălalt? Da` poate… da`…”. Aha…. da….

(nu mă refer la lucruri ci în general la decizii unde ai de ales)

Citeste in continuare… »