Oare sunt mulţi oameni normali care să obişnuiască să răspundă la întrebări şi mesaje chiar şi după câţiva ani? Sau să răspundă mereu, de n ori la aceeaşi întrebare? Mă întorc la momente situate în trecut, dar care sunt prezent pentru mine. Şi mereu aşa vor rămâne. Asta e o calitate a unor lucruri a căror atemporalitate face parte din fiinţa lor. Să fie mereu la fel. Să fie un prezent continuu. Prezentul continuu e unicul timp la care mă pot conjuga (agapis). Iar prezentul continuu e doar al meu. Şi deşi e prezent se mişcă asimptotic spre infinit. Nu e mulţumit niciodată. Nu are cum. Prezentul continuu nu are măsură. Dacă îl poţi măsura, se transformă în trecut…
Asta doar în ce mă priveşte. Există un verb, pe care nu vreau să îl pomenesc, pentru că e pomenit de prea multe ori în general şi devine banal, care nu se poate conjuga decât la prezent continuu, la un prezent veşnic. Asta doar din punct de vedere logic. Sau mai degrabă nu mai există nici un verb pentru a exprima lucrurile la care mă refer, deoarece cel mai potrivit a fost cumva ucis…
“Un vis nu poate fi fericirea”, îmi spunea cineva. O iluzie- nu, însă un vis- da… “Doar un vis poate fi fericirea”, visul care e mereu în prezent, tot mai intens şi care nu devine niciodată trecut. Un vis pare rupt de realitate, dar nu e obligatoriu să fie aşa. E rupt doar de realitatea aparentă, rupt de concret, dar mereu viu, real.
Am nevoie de ceva idei pentru o petrecere pentru copii. În afară de coifuri, treburi de desenat, dulciuri, ce am mai putea pregăti? Ceva cu hârtie creponată/glase? Alte activităţi?
Poate avea legătură cu primăvara.
E destul de urgent, orice idee e premiată cu un mulţumesc imens (nu ştiu cum o fi acela mai mic, dar deh )
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu încă depind financiar de ai mei. Da dragii mei cârcotaşi, nu trăiesc din Adsense (care a şi dispărut o dată cu tema nouă)
Ei bine, fac eu ce fac şi mereu ajung cu o sumă considerabilă în portofel. Şi nu e cerută direct şi pe o anumită perioadă de la ai mei, e… rezultatul bunei mele gestionări (pfai, că tot zicea sor-mea să dau la ştiinţe economice). Culmea e că nu ţin la bani… în sensul că nu îmi restricţionez poftele de eu ştiu ce dulce/mâncare/briz-brizuri de fete, doar ca să am banii ăia la mine. Într-adevăr, banii mai mulţi decât ar fi suficient dau o senzaţie de… siguranţă. Eu una mă simt foarte ”neajutorată” dacă umblu pe stradă şi ştiu că n-am decât 10 lei la mine. Chiar dacă restul sunt pe un card care tot la mine e. NEajutorată pentru că ştiu că apare mereu câte ceva pe stradă, nu ştiu, întârzii şi tre să mergi cu taxiul până în capătul celălalt, ţi se face foame, îţi agăţi pantalonii în ceva şi rămâi cu fundul gol (sper să nu am gura aurită ) etc.
Bun, deci mă descurc. De obicei, când apar tot felul de cheltuieli de moment, neplănuite (Andreea - casiera clasei - îmi mănâncă mereu toţi banii!! ), le ”onorez”, cu banii mei (le spun aşa pentru că sunt bani de care nimeni nu mă întreabă, nu e o sumă de la tata şi la următoarea să mă întrebe:„da` prima s-a evaporat aşa repede? ”) şi îmi spun ”las` că apoi decontez de la tata biletele la bal, banii pt 8 martie, banii pe ingrediente de pizza, banii pe x, y…”.
Acum problema: Mereu ajung să amân momentul acesta, deşi ştiu şi că portofelul meu se subţiază şi că nu prea e plăcut ( ) să mă duc la tata într-o dimineaţă să încep: ”Ştii tati, am de plătit aia, aia, cealaltă…”
Logic şi mai puţin ”dureros” ar fi să le fac treptat (decontările). Însă nu… amân mereu. De ce o fi? Oare e aceeaşi senzaţie ca la o datorie, când ai împrumutat ceva bani şi ajungi să ai nevoie de ei şi când deşi sunt banii TĂI, nu poţi sau nu-ţi e uşor să mergi la respectivul să-i aminteşti ”ştii, ai banii ăia de la mine, am nevoie…”. Nu ştiu cum sunt unii, dar cel puţin fetele cred că aşa simt.
Ghiciţi de ce am scris postul? Iar mă aflu în postura de a deconta… destule… Şi cred că o să încep treptat Să văd cât mă chinui aşa. Dacă aveţi alte sfaturi să mă ”vindec”, be my guest.
Off: O altă zi obositoare a trecut. Abia ce am terminat pregătirea la mate (după ce ultimele 2 zile am mâncat variantele de bac) şi mâine mă aşteaptă nu mai puţin de 4 lucrări (din 7 ore câte am) şi o ascultare. Trăiască marţea! Not.
PS-off: Profa de româna azi ne-a anunţat cu zâmbetul pe buze: Sâmbătă apar variantele de baaac! Ţopăi în sus de fericire, serios…
Fetili meli
Publicat de Dida pe 23rd February 2008
Post pentru fetili meli care merită date cap în cap.
Perioada când voi sunteţi certate, pe mine una mă extenuează. Nu mă mai joc, sunt supra-solicitată, cu una vorbesc pe mess, cealaltă mă sună, fiecare are ceva de spus. Azi la ore iar, una vrea să merg la magazin cu ea, cealaltă vrea s-o ajut cu hărţile la geogra, da` dacă suntem toate 3 ce are? Vă împungeţi?
Acu vă iau eu la puricat că văd că sunteţi dude amândouă. Doar eu sunt Didă
Zâmbeşte :)
Publicat de Dida pe 20th February 2008
Bine dispusă…
Bizar, pentru că ziua de ieri a fost cam… goală, însă dimineaţa-bebe a fost mult prea plăcută, iar dimineaţa-copil cam… răpitoare… Am visat frumos, dar trebuia să sune şi alarma la telefon… (după apelul lui Licu şi o altă încercare de continuare a visului).
…Chiar există vreo metodă de a-ţi continua visurile? Dar visele…?
Jonatan Cerrada - A Chaque Pas
Există şi o variantă în engleză a melodiei, dar păleşte în faţa acesteia…
Il y a des blessures
Qu’on devra oublier
Tellement de ratures
Qu’il faudra effacer Citeşte mai mult »
Postat în Note de iarnă | 5 Comments »
)
) etc.
) să mă duc la tata într-o dimineaţă să încep: ”Ştii tati, am de plătit aia, aia, cealaltă…”
Loading ...
