Adică în ce sens spun eu asta? Nu știu dacă e legat de gene, de cum suntem ereditar vorbind, nu mă pricep într-atât. Din experiența mea, persoanele din jurul meu care au vrut să se schimbe (din ceva rău în mai bine) fie nu au reușit, fie au putut, dar pentru scurt timp (mă rog, fie, poate fi și o perioadă mai lungă). Ideea e că la un moment dat reveneau la cum erau înainte. De ce? Că așa sunt ei… Nu știu dacă nu au vrut, nu au putut sau nu au știut cum să mențină schimbarea.

Dacă nu au vrut… înseamnă că au realizat că nu erau ei, după schimbare.

Dacă nu au putut… înseamnă că felul lor de a fi de fapt, îi impiedica.

Dacă nu au știut cum să mențină schimbarea… e pentru că nu îi definea. Atunci când ești mulțumit cu tine, totul vine de la sine. Nu trebuie să te prefaci, să te chinui să fii cumva, trebuie să fii natural, tu.

Concluzia e cam aceeași

Vorbesc aici de persoane care au dezamăgit, care au arătat a fi altfel după un timp (și de aici cred că, în fond, în sinea lor așa erau de la început doar că nu au vrut să arate, au încercat să fie altfel și au eșuat), de persoane cu vicii care… eu știu că e o boală, dar dacă nu înțeleg ei asta atunci n-o să obțină nimic, vor promite inutil o schimbare, vorbesc de persoane care, în disperarea și teama de a nu pierde ceva/pe cineva, ajung să spună lucruri precum ”voi fi așa și așa, de mâine nu mai fac… ”, lucruri care nu îi reprezintă.

Prefer să spun că oamenii pot evolua. Nu cred că un om poate involua, adică să devină o persoană rea. Știu că sunt unele circumstanțe (gen șocuri puternice, dezamăgiri, pierderi de persoane dragi) care pot avea un efect enorm, grav și eventual urât, dar dacă tu permiți asta… cred că undeva în tine existau de la bun început acele trăsături. De asta oamenii nu se schimbă, așa erau ei de fapt, doar cu o mască, pusă intenționat sau nu… Dar care la un moment dat va cădea.

Pot evolua însă, pot să se dezvolte, să crească frumos, să cerceteze, să caute să afle, să simtă mai multe, mai bine, mai curat. Se pot schimba lucrurile din jur, mediul, circumstanțele, oportunitățile în viață etc.

Nu știu cât de clar m-am exprimat… e cam greu să explic de ce cred asta, poate e doar o chestie de semantică pentru unii, eu spun că pot evolua, alții spun că se schimbă

Foto.

Voi încerca să refac blogul ăsta, iar dacă cineva (eu) nu ține cu mine, atunci în septembrie când va expira domeniul probabil nu-l voi mai reînnoi.

De o lună este primăvara, teoretic, deși weekendul ăsta a plouat și cu puțini fulgi, astăzi este soare.

Încerc să aduc soare și în inima mea, încerc să accept ce se întâmplă, să mă gândesc că așa e mai bine, că poate cineva (mama) de sus are grijă și de mine și poate viitorul e promițător. Tot ce pot spera e la bine nu?

Da, sunt tânără, da, abia termin facultatea, abia sunt la început de drum cică, păcat că singură, dar ce nu ne omoară ne face mai puternici. Iar eu n-am de gând să mor prea curând

Rămâne pe poziții ideea de a pleca la Cluj, în sfârșit, deși nu regret nici că am fost în Iași până acum. Am ales ce mi-am dorit, am vrut să fiu aproape și de tata în clipele grele și de o iubire. Și am fost, a fost frumos, tata e mai bine, iubirea a trecut, acum pot merge la Cluj liniștită.

O să fiu mătușă! De un băiețel care sper să mă placă Să nu-mi spună tanti Cioara cum îi ziceam eu mătușei mele, Anișoara.

Sper să am cât mai curând o casă a mea, o garsonieră, o chestie mică, orice, mă satur din ce în ce mai mult de ideea de a sta în chirie, cu alte persoane inițial străine, cu care să nu fiu compatibilă, fiecare cu tabieturile sale. Plus stresul când se decide vreunul să plece, caută pe altcineva, plătește singur până găsești etc.

Aș vrea să schimb cum sunt, așa introvertită. Eu nu știu să-mi țin aproape persoanele care odată le consideram prieteni. Când sunt chemată de un grup la un suc sau ceva, uneori merg dar mă satur repede și vreau să plec acasă, alteori… refuz din prima că sunt prea comodă sa ies din casă. Voi vedea pe parcurs ce pot face, dacă e nimic, atunci să încerc să mă împac așa cum sunt și să fiu fericită.

Va veni soarele și pe strada mea…

Nu pot să-l adaug aici, deci click: http://www.youtube.com/watch?v=k7IwdFwIhv0

Acesta e numele blogului în care îmi prezint creațiile. Da, acelea de care v-am mai spus, foarte vag… Este vorba de accesorii handmade pentru animale (medalioane, zgărzi, culcușuri) gravate, dar și bijuterii și alte accesorii (de exemplu brelocuri), în principal din metal. Pe parcurs voi introduce și pielea și materialele pentru culcușuri, momentan mă axez pe medalioane și bijuterii/brelocuri.

Aici puteți citi cum a început totul și de ce acest nume: Cum, când, de ce?

I-am făcut deja un medalion lui Melody a mea, urmează și cel pentru Miura și Arlo.

Dar și primul breloc, cel al lui Zeffy, cu ocazia zilei de naștere (a trecut, ai uitat să-i urezi la mulți ani?! – 27.01).

Dacă puteți ajuta cumva la promovare, v-aș fi recunoscătoare.

Sper să vă placă!

Am căutat prin puținele mele melodii rămase în laptop (am făcut ordine mai demult, din mii au rămas maxim 1000 cred) una care să… transmită ce voiam eu să transmit. Măcar prin titlu, că nu la toate îmi aminteam imediat versurile, trebuia să încep să le fredonez.

Nu am găsit-o. Am găsit câteva în schimb.
Scorpions – Still loving you + versul I will be there, I will be there.
Semnal M – Spune-mi cine ești – Nu trebuie să-mi spui și nici nu trebuie să-mi demonstrezi nimic. Eu știu cine ești.
Peabo Bryson & Regina Belle – A Whole New World – asta vom construi în curând
Natasha Bedingfield – Still here – eu, indiferent… + Not givin’ up
Mihaela Runceanu – Fericirea are chipul tău - mai are rost de cuvinte?
Michael Jackson – You are not alone
Michael Buble – Everything – tura asta pentru versuri + When you’re smiling – zâmbesc și eu, deci zâmbește!
Leona Lewis – Better in time – așa vom fi, cu fiecare lovitură, succes sau pură experiență și în plus vom fi (Jack Johnson ) – Better together
Eminem – Not afraid – așa trebuie să fim când ne gândim la viitor
Dar si Scorpions – Wind of change – pentru că va veni la un moment dat o schimbare, aceea pe care o așteptăm, să ne aducă liniștea.
Și amintește-ți că în orice situație… take my hand… (Bon Jovi -) We can dance…

Categoria articolului: Ei sunt…

Titlul articolului: Împreună.

Da.

Ce trist. Ce trist să vezi cupluri pe care le știai ca fiind solide, amuzante, cu tachinări drăguțe, cu mulți ani împreună în spate și cu copii mari cum ajung să se certe continuu, să le fie rușine unuia cu celălalt, să fie unul cicălitor, bădăran sau guraliv atunci când nu trebuie.

Cât de des ați auzit prin jur: ”Lasă fata/băiatu în pace!”, ”Nu mai bea!”, ”Nu te mai băga în viața omului”, ”De ce ai cheltuit banii ăia?” ?

E normal? Întreb pentru că în majoritatea familiilor pe care le știu sunt discuții dese. Nu pot spune de multe: ”Uite ce oameni fericiți” – și asta din punct de vedere al iubirii nu a problemelor financiare sau altceva. ”Uite că încă se iubesc”.

Așa se ajunge mereu, dupa 15-20 de ani?

Și nici nu e cale înapoi, dar nici una înainte de genul: ”gata, nu se mai poate așa, dacă tot nu se poate schimba nimic atunci fiecare pe drumul lui”. Nu, se stă, se învârte treaba în jurul degetului (probabil cel care are și verigheta), se evită ”privirea în paharul gol” și se face viața amară în continuare…

Se merită să trăiești așa jumătate de viață (sau un sfert sau doar bătrânețea), ca plată pentru cealaltă jumătate fericită?

Da, știu, e dureroasă singurătatea. Și liniștea din ea. Dar e mai bun zgomotul scandalului? Sau la urma urmei, dacă ești alături de o persoană cu care nu mai ești compatibil, nu tot singur ești?

Foto.

Acum am citit o povestioară nouă de la aceeași persoană Sa vedem dacă are același efect

BISCUIȚII

O tânară stătea și aștepta avionul în sala de așteptare a unui aeroport mare.
Pentru că trebuia să aștepte mult timp și-a cumparat o carte și un pachet de biscuiți.
Ca să treacă timpul mai ușor, s-a așezat în sala de așteptare VIP și a început să citească.
Lângă ea, pe scaunul alăturat erau biscuiții și pe următorul scaun era un domn care citea ziarul.
Când a început pachetul și implicit primul biscuit, domnul de alături a luat și el unul. Ea s-a simțit indignata, dar n-a zis nimic și a continuat să citească. În interiorul ei își spunea: “Uite ce fel de persoană e acest bărbat! Dacă aș avea numai puțin curaj, i-aș face morală.”
Și așa de fiecare dată când ea lua un biscuit, lua și el unul. Acest lucru o înfuria, dar nu dorea să fie cauza unei scene.
Când a mai rămas în pachet ultimul biscuit, ea gândea: “Ah, acum vreau să văd ce îmi zice când se vor termina toți!!”
Bărbatul a luat ultimul biscuit, l-a rupt în două și i-a dat jumătate.
,,Ah! Asta e culmea!” gândi ea și își luă lucrurile, cartea și geanta și se indreptă spre ieșirea sălii de așteptare.
După ce se așeză în scaun, în avion, se simți un pic mai liniștită, închise cartea și deschise geanta pentru a pune acolo jumătatea de biscuit rămasă când…surpriză, deschizând geanta vede că pachetul de biscuiți era intreg, neatins, în geantă!
Se rușină de modul în care s-a comportat și abia atunci înțelese că pachetul de biscuiți pe care îl mâncase nu era al ei, ci al domnului de alături.
Domn care împărțise cu ea chiar și ultima bucățică, fără a se simți indignat, nervos sau superior…
… în timp ce ea se comportase urât și își simțise orgoliul atins. Și nici măcar nu avea posibilitatea să se explice… sau să-și ceară scuze..”
Morala :
Câte dăți în viață am mâncat biscuiții altcuiva fără să ne dăm seama?
Înainte de a ajunge la o concluzie și înainte de a gândi rău despre o persoana, UITĂ-TE atent la ceea ce ai in jur, de obicei ceea ce vezi nu e și adevărul situației!
Există 5 lucruri în viață care NU SE POT RECUPERA:
O piatră…
…după ce ai aruncat-o!
O vorbă
…după ce ai spus-o!
O șansă…
… după ce ai pierdut-o!
Timpul…
…după ce a trecut!
și
Iubirea,
…pentru cel care nu luptă!

Tristă pentru Mădălina Manole. Încă îmi amintesc cum râdeau ai mei de mine că le spuseseră un vecin cum m-a văzut urcând scările (stăteam la et. 3) și cântam ”Fată dragă, nu fi tristă”, pe la 4 ani așa, eram mică… Sau cum cantam prin casă, în fața oglinzii, cu peria de păr drept microfon. M-a șocat complet vestea, am citit de vreo 3 ori titlul de știre și tot nu vroiam să cred. Atât de tânără, de frumoasă, de proaspătă mămică… Îmi pare rău, tare rău… Și mai rău îmi pare de faptul că, din moment ce a recurs la așa gest, trebuie să fi fost destul de… nefericită.

Cât despre întâmplarea frumoasă, am aflat-o pe forumul Irinei Reisler:

“Degetele – Legenda chineză

Ştii de ce inelul de logodnă se pune pe al 4-lea deget?

Există o legendă din China care poate să explice asta într-un mod foarte frumos şi convingător. Degetele mari îi reprezintă pe părinţi.
Degetele arătătoare reprezintă fraţii şi prietenii.
Degetul mijlociu te reprezintă pe tine însuţi.
Degetul inelar (al patrulea deget) îţi reprezintă perechea.
Degetul mic îi reprezintă pe copii tăi.

Mai întâi uneşte-ţi palmele, după aceea uneste-ţi degetele mijlocii, aşa cum apare în imagine
Acum încearcă să separi degetele mari (îi reprezintă pe părinţii tăi). Vei vedea cum le poţi separa, pentru că părinţii nu sunt destinaţi să trăiască cu tine până când tu vei muri. Acum uneşte degetele din nou.
Acum încearcă să separi degetele arătătoare (că îţi reprezintă fraţii şi prietenii). Vei vedea cum şi degetele astea se despart, pentru că nici
ei nu sunt destinaţi să trăiască mereu cu tine. Au destine diferite, să se căsătorească şi să formeze familii diferite.
Acum încearcă să desparţi degetele mici (îţi reprezintă copii). Şi astea se separă, pentru că şi ei, când nu mai au nevoie de tine, se duc la casele lor. Acum uneşte degetele din nou.
În sfârşit, încearcă să desparţi degetele inelare (al 4-lea deget îţi reprezintă perechea) şi te vei surprinde văzând că, pur şi simplu, nu le poţi despărţi… Asta e datorită faptului că perechea e destinată să fie împreună până în ultima zi a vieţii lor.

De aceea se pune inelul pe acest deget.”

Deh, romantica din mine s-a trezit.

Astăzi, un zâmbet trist.

Foto.

Nu mai am răbdare, mami, vreau cățelușa odată. Poți să-mi trimiți o idee pentru un nume potrivit? I-aș fi spus Adda, cum o chema pe Karis în pedigree, dar cineva pe un forum mi-a spus că n-ar fi bine, că n-o mai pot aduce înapoi pe Karis și să încep o nouă relație cu cățelușa. Nimic nu-mi place. Încă 2 săptămâni. Și sper să mă lase proprietarul la toamnă cu ea la Iași.

Știi că îți spuneam data trecută că se va muta Cătă cu Ela și o să-mi fie ciudă să-i văd toată ziua drăgăstoși. Nu s-au mai mutat, s-au despărțit chiar… În schimb, la toamnă vine George

Ai avut vreodată senzația că ai prea multe? Că e prea bine că trebuie să se întâmple ceva să mai fie și rău? Când am venit miercuri acasă, aveam o senzație de nerăbdare, mă săturasem de Iași, de sesiune, voiam să plec și în același timp să ajung odată acasă să merg s-o văd pe aia mică. Pe lângă nerăbdare, mi-era frică. Parcă doream prea mult să ajung repede și credeam la un anumit punct că n-o să se întâmple. Mi s-a întâmplat prea des să mi se strice planurile când eram așa entuziasmată și chiar credeam asta. Când am intrat în Botoșani cu bine, am respirat ușurată. Și Melo a fost mai cuminte pe drum, nu m-a stresat mai mult. Și știi ce? Nu l-am anunțat pe tata că vin, el știa oarecum de joi/vineri, m-am dus direct la el și i-am provocat un zâmbet de toată frumusețea

Vreau să mă plimb mult vara asta, să vizitez mai multe locuri că sunt atâtea în România pe care nu le-am văzut…

- ”Melo, hai ieși, am nevoie de intimitate!”

2. Apropo de Melo… Opera ei și a lui Binky.

Astea sunt de acum o săptămâna, vin cu Ela acasă și ce găsesc?

- ”O fi fost vreun cutremur ceva?”

- ”Da, se numea MeloBinky!”

3. Astăzi în Carrefour, sunt mașinuțele acelea pentru copii, cu monezi, care se mișcă într-un leagăn așa. Era un căluț, un trenuleț Thomas și un taxi. Părinții unui copilaș, cu el acolo. Îl pun în taxi întâi, termină el minutul și îl întreabă: ”Mai vrei? Trenulețul sau căluțul?” și copilul a ales trenulețul. În final îl dă și pe căluț.

La plecare, băiețelul în brațele mamei, se uita în urmă la ele. Mami face: ”Spune pa-pa, mai venim și altă dată..” și el repeta ”pa-pa…” Tare dulce scena. Și țin să spun că nu arătau a fi tare înstăriți sau altceva. Erau 2 oameni normali. De obicei majoritatea trec indiferenți la cererile copiilor de genul ăsta. Mi-a plăcut enorm că au avut răbdare, l-au dat în toate și mai ales că l-au pus pe el să aleagă. Îi dezvoltă și vorbirea și gândirea, îl obișnuiesc că trebuie să aleagă el, să rețină ce e fiecare etc.

4. Acum vreo 2 săptămâni, eu cu Delia găsim un bilețel pe frigider: ”Cine rămâne azi acasă să șteargă aragazul și masa”. Delia ia pixul și scrie: ”De ce am eu impresia că Ela mi-a studiat orarul înainte să scrie asta?”

Parcă mai erau niște faze amuzante și plăcute de azi, dar nu mi le amintesc acum. Revin eventual. Poate îmi fac un obicei din asta, dar trebuie neapărat să notez scurt undeva, să nu le uit (cum am făcut cu cele de la cantină… Jonel, heeeeelp!!).