Am căutat prin puținele mele melodii rămase în laptop (am făcut ordine mai demult, din mii au rămas maxim 1000 cred) una care să… transmită ce voiam eu să transmit. Măcar prin titlu, că nu la toate îmi aminteam imediat versurile, trebuia să încep să le fredonez.

Nu am găsit-o. Am găsit câteva în schimb.
Scorpions – Still loving you + versul I will be there, I will be there.
Semnal M – Spune-mi cine ești – Nu trebuie să-mi spui și nici nu trebuie să-mi demonstrezi nimic. Eu știu cine ești.
Peabo Bryson & Regina Belle – A Whole New World – asta vom construi în curând
Natasha Bedingfield – Still here – eu, indiferent… + Not givin’ up
Mihaela Runceanu – Fericirea are chipul tău - mai are rost de cuvinte?
Michael Jackson – You are not alone
Michael Buble – Everything – tura asta pentru versuri + When you’re smiling – zâmbesc și eu, deci zâmbește!
Leona Lewis – Better in time – așa vom fi, cu fiecare lovitură, succes sau pură experiență și în plus vom fi (Jack Johnson ) – Better together
Eminem – Not afraid – așa trebuie să fim când ne gândim la viitor
Dar si Scorpions – Wind of change – pentru că va veni la un moment dat o schimbare, aceea pe care o așteptăm, să ne aducă liniștea.
Și amintește-ți că în orice situație… take my hand… (Bon Jovi -) We can dance…

Categoria articolului: Ei sunt…

Titlul articolului: Împreună.

Da.

Ce trist. Ce trist să vezi cupluri pe care le știai ca fiind solide, amuzante, cu tachinări drăguțe, cu mulți ani împreună în spate și cu copii mari cum ajung să se certe continuu, să le fie rușine unuia cu celălalt, să fie unul cicălitor, bădăran sau guraliv atunci când nu trebuie.

Cât de des ați auzit prin jur: ”Lasă fata/băiatu în pace!”, ”Nu mai bea!”, ”Nu te mai băga în viața omului”, ”De ce ai cheltuit banii ăia?” ?

E normal? Întreb pentru că în majoritatea familiilor pe care le știu sunt discuții dese. Nu pot spune de multe: ”Uite ce oameni fericiți” – și asta din punct de vedere al iubirii nu a problemelor financiare sau altceva. ”Uite că încă se iubesc”.

Așa se ajunge mereu, dupa 15-20 de ani?

Și nici nu e cale înapoi, dar nici una înainte de genul: ”gata, nu se mai poate așa, dacă tot nu se poate schimba nimic atunci fiecare pe drumul lui”. Nu, se stă, se învârte treaba în jurul degetului (probabil cel care are și verigheta), se evită ”privirea în paharul gol” și se face viața amară în continuare…

Se merită să trăiești așa jumătate de viață (sau un sfert sau doar bătrânețea), ca plată pentru cealaltă jumătate fericită?

Da, știu, e dureroasă singurătatea. Și liniștea din ea. Dar e mai bun zgomotul scandalului? Sau la urma urmei, dacă ești alături de o persoană cu care nu mai ești compatibil, nu tot singur ești?

Foto.

Acum am citit o povestioară nouă de la aceeași persoană Sa vedem dacă are același efect

BISCUIȚII

O tânară stătea și aștepta avionul în sala de așteptare a unui aeroport mare.
Pentru că trebuia să aștepte mult timp și-a cumparat o carte și un pachet de biscuiți.
Ca să treacă timpul mai ușor, s-a așezat în sala de așteptare VIP și a început să citească.
Lângă ea, pe scaunul alăturat erau biscuiții și pe următorul scaun era un domn care citea ziarul.
Când a început pachetul și implicit primul biscuit, domnul de alături a luat și el unul. Ea s-a simțit indignata, dar n-a zis nimic și a continuat să citească. În interiorul ei își spunea: “Uite ce fel de persoană e acest bărbat! Dacă aș avea numai puțin curaj, i-aș face morală.”
Și așa de fiecare dată când ea lua un biscuit, lua și el unul. Acest lucru o înfuria, dar nu dorea să fie cauza unei scene.
Când a mai rămas în pachet ultimul biscuit, ea gândea: “Ah, acum vreau să văd ce îmi zice când se vor termina toți!!”
Bărbatul a luat ultimul biscuit, l-a rupt în două și i-a dat jumătate.
,,Ah! Asta e culmea!” gândi ea și își luă lucrurile, cartea și geanta și se indreptă spre ieșirea sălii de așteptare.
După ce se așeză în scaun, în avion, se simți un pic mai liniștită, închise cartea și deschise geanta pentru a pune acolo jumătatea de biscuit rămasă când…surpriză, deschizând geanta vede că pachetul de biscuiți era intreg, neatins, în geantă!
Se rușină de modul în care s-a comportat și abia atunci înțelese că pachetul de biscuiți pe care îl mâncase nu era al ei, ci al domnului de alături.
Domn care împărțise cu ea chiar și ultima bucățică, fără a se simți indignat, nervos sau superior…
… în timp ce ea se comportase urât și își simțise orgoliul atins. Și nici măcar nu avea posibilitatea să se explice… sau să-și ceară scuze..”
Morala :
Câte dăți în viață am mâncat biscuiții altcuiva fără să ne dăm seama?
Înainte de a ajunge la o concluzie și înainte de a gândi rău despre o persoana, UITĂ-TE atent la ceea ce ai in jur, de obicei ceea ce vezi nu e și adevărul situației!
Există 5 lucruri în viață care NU SE POT RECUPERA:
O piatră…
…după ce ai aruncat-o!
O vorbă
…după ce ai spus-o!
O șansă…
… după ce ai pierdut-o!
Timpul…
…după ce a trecut!
și
Iubirea,
…pentru cel care nu luptă!

Tristă pentru Mădălina Manole. Încă îmi amintesc cum râdeau ai mei de mine că le spuseseră un vecin cum m-a văzut urcând scările (stăteam la et. 3) și cântam ”Fată dragă, nu fi tristă”, pe la 4 ani așa, eram mică… Sau cum cantam prin casă, în fața oglinzii, cu peria de păr drept microfon. M-a șocat complet vestea, am citit de vreo 3 ori titlul de știre și tot nu vroiam să cred. Atât de tânără, de frumoasă, de proaspătă mămică… Îmi pare rău, tare rău… Și mai rău îmi pare de faptul că, din moment ce a recurs la așa gest, trebuie să fi fost destul de… nefericită.

Cât despre întâmplarea frumoasă, am aflat-o pe forumul Irinei Reisler:

“Degetele – Legenda chineză

Ştii de ce inelul de logodnă se pune pe al 4-lea deget?

Există o legendă din China care poate să explice asta într-un mod foarte frumos şi convingător. Degetele mari îi reprezintă pe părinţi.
Degetele arătătoare reprezintă fraţii şi prietenii.
Degetul mijlociu te reprezintă pe tine însuţi.
Degetul inelar (al patrulea deget) îţi reprezintă perechea.
Degetul mic îi reprezintă pe copii tăi.

Mai întâi uneşte-ţi palmele, după aceea uneste-ţi degetele mijlocii, aşa cum apare în imagine
Acum încearcă să separi degetele mari (îi reprezintă pe părinţii tăi). Vei vedea cum le poţi separa, pentru că părinţii nu sunt destinaţi să trăiască cu tine până când tu vei muri. Acum uneşte degetele din nou.
Acum încearcă să separi degetele arătătoare (că îţi reprezintă fraţii şi prietenii). Vei vedea cum şi degetele astea se despart, pentru că nici
ei nu sunt destinaţi să trăiască mereu cu tine. Au destine diferite, să se căsătorească şi să formeze familii diferite.
Acum încearcă să desparţi degetele mici (îţi reprezintă copii). Şi astea se separă, pentru că şi ei, când nu mai au nevoie de tine, se duc la casele lor. Acum uneşte degetele din nou.
În sfârşit, încearcă să desparţi degetele inelare (al 4-lea deget îţi reprezintă perechea) şi te vei surprinde văzând că, pur şi simplu, nu le poţi despărţi… Asta e datorită faptului că perechea e destinată să fie împreună până în ultima zi a vieţii lor.

De aceea se pune inelul pe acest deget.”

Deh, romantica din mine s-a trezit.

Astăzi, un zâmbet trist.

Foto.

Nu mai am răbdare, mami, vreau cățelușa odată. Poți să-mi trimiți o idee pentru un nume potrivit? I-aș fi spus Adda, cum o chema pe Karis în pedigree, dar cineva pe un forum mi-a spus că n-ar fi bine, că n-o mai pot aduce înapoi pe Karis și să încep o nouă relație cu cățelușa. Nimic nu-mi place. Încă 2 săptămâni. Și sper să mă lase proprietarul la toamnă cu ea la Iași.

Știi că îți spuneam data trecută că se va muta Cătă cu Ela și o să-mi fie ciudă să-i văd toată ziua drăgăstoși. Nu s-au mai mutat, s-au despărțit chiar… În schimb, la toamnă vine George

Ai avut vreodată senzația că ai prea multe? Că e prea bine că trebuie să se întâmple ceva să mai fie și rău? Când am venit miercuri acasă, aveam o senzație de nerăbdare, mă săturasem de Iași, de sesiune, voiam să plec și în același timp să ajung odată acasă să merg s-o văd pe aia mică. Pe lângă nerăbdare, mi-era frică. Parcă doream prea mult să ajung repede și credeam la un anumit punct că n-o să se întâmple. Mi s-a întâmplat prea des să mi se strice planurile când eram așa entuziasmată și chiar credeam asta. Când am intrat în Botoșani cu bine, am respirat ușurată. Și Melo a fost mai cuminte pe drum, nu m-a stresat mai mult. Și știi ce? Nu l-am anunțat pe tata că vin, el știa oarecum de joi/vineri, m-am dus direct la el și i-am provocat un zâmbet de toată frumusețea

Vreau să mă plimb mult vara asta, să vizitez mai multe locuri că sunt atâtea în România pe care nu le-am văzut…

- ”Melo, hai ieși, am nevoie de intimitate!”

2. Apropo de Melo… Opera ei și a lui Binky.

Astea sunt de acum o săptămâna, vin cu Ela acasă și ce găsesc?

- ”O fi fost vreun cutremur ceva?”

- ”Da, se numea MeloBinky!”

3. Astăzi în Carrefour, sunt mașinuțele acelea pentru copii, cu monezi, care se mișcă într-un leagăn așa. Era un căluț, un trenuleț Thomas și un taxi. Părinții unui copilaș, cu el acolo. Îl pun în taxi întâi, termină el minutul și îl întreabă: ”Mai vrei? Trenulețul sau căluțul?” și copilul a ales trenulețul. În final îl dă și pe căluț.

La plecare, băiețelul în brațele mamei, se uita în urmă la ele. Mami face: ”Spune pa-pa, mai venim și altă dată..” și el repeta ”pa-pa…” Tare dulce scena. Și țin să spun că nu arătau a fi tare înstăriți sau altceva. Erau 2 oameni normali. De obicei majoritatea trec indiferenți la cererile copiilor de genul ăsta. Mi-a plăcut enorm că au avut răbdare, l-au dat în toate și mai ales că l-au pus pe el să aleagă. Îi dezvoltă și vorbirea și gândirea, îl obișnuiesc că trebuie să aleagă el, să rețină ce e fiecare etc.

4. Acum vreo 2 săptămâni, eu cu Delia găsim un bilețel pe frigider: ”Cine rămâne azi acasă să șteargă aragazul și masa”. Delia ia pixul și scrie: ”De ce am eu impresia că Ela mi-a studiat orarul înainte să scrie asta?”

Parcă mai erau niște faze amuzante și plăcute de azi, dar nu mi le amintesc acum. Revin eventual. Poate îmi fac un obicei din asta, dar trebuie neapărat să notez scurt undeva, să nu le uit (cum am făcut cu cele de la cantină… Jonel, heeeeelp!!).

Cum spun Iris…

Trebuie să știți că ador somnul. Îmi place să dorm, să mă trezesc când simt eu că nu mai am nevoie de el, nu trezită de o alarmă sau forțată cumva.

Dar somnul cel mai minunat e lângă El. Nu știu cum să vă explic… De obicei adorm pe la 2-3 noaptea, chit că mă trezesc la 7 dimineața apoi sau pot dormi până la 12 amiaza. Nu am somn mai devreme. La El, am reușit să adorm mai devreme, fără să fi cărat mobilă sau umblat pe jos jumătate de oraș, să simt că mă odihnesc și să mă trezesc UȘOR, la 8 dimineața. Doar pentru că era lângă mine și era totul calm și liniștit.

Nici în weekendurile de acasă, când nu am nici o treabă a doua zi, nu dorm așa. Și nu e prima oară când pățesc asta cu el. 8->

Deci vreau să dooooorm!
Așa că mă apuc să fac pași mici către el… În 2 săptămâni sper să ajung.

Nu e târziu.

Nu va fi un dialog totuși, dar tot e ceva.

Să vorbim de lucruri de care… n-am apucat.

Să-ți vorbesc de fapt.

Unde am rămas?

La Bac… probele orale știi cum au mers și erai tare mândră. Puteai să continui cu mândria că a ieșit bine în final. Cu coroniță.

Media suficient de bună să intru ”fără taxe” la informatică. La Iași, unde ai insistat și tu la tata să mă lase.

Unde urma să stau cu Cătălina. Eh… planul acela nu prea a ieșit, dar mi-a dat o lecție de viață. Mare.

Primul an a trecut… foarte repede. Cu tot cu sesiuni, vacanțe, ”concedii”  la 2 săptămâni acasă pentru weekend. Unde era casa mai mult goală decât semigoală. Nici măcar Karis nu mai era… Apropo, ce mai face? Sau n-ai acces la raiul cățeilor?

Continui când îmi revin….

8.11.2009

Crăciunul a fost frumos oricum. E Crăciun doar, miros de portocale, împodobit bradul, privit luminițele, desenat pe geamuri, colinde, colindători.

Revelion sec. Eh.. A zis tata multe atunci ca să nu mă lase să plec, te-a implicat și pe tine, dar știa și el în sinea lui că nu de asta se temea. A trecut oricum.

N-am apucat să-ți spun de Mihaela, colega mea de apartament de anul trecut și până în prezent. Actualmente și prietenă. Dacă am avut alte colege venind și plecând întruna, inclusiv blonda, prietena mea cea bună, Ela a rămas… și e o persoană pe care te poți baza oricând.

N-am apucat nici să ți-l prezint pe George. Dar parcă… ți-am vorbit de el? Parcă așa îmi amintesc. Știi acum și că povestea aceea n-a fost chiar așa. Dar nu cred că ești supărată De multe ori trebuie să-mi croiesc singură drumul spre ce vreau și știi c-am fost fericită cu ce am făcut.

Aș vrea să te pensez… Deși de multe ori găseai cele mai nepotrivite clipe să-mi ceri asta, când eram ocupată cu altele, acum aș vrea.

Am făcut grătar cu Ela azi, de sf. Mihail și Gavril.

9.11.2009

Îl așteptam… Speram să fie mâine ziua, dar pare că nu e. Enervant să nu știi. Să aștepți. Un răspuns, o persoană, un gând. Nu-mi plac surprizele tocmai pentru că sunt lucruri neprevăzute, neplănuite, pe care nu le știam.

Azi sper că mi-am mai mărit șansele să trec un seminar foarte ciudat. Pe cât de frustrant pe atât de plăcut. Deci înțeleg materia, îmi place, îmi plac exercițiile, dar unele nu reușeam să le gândesc bine. Poate la examen va fi mai bine (LE: N-a fost). Am dormit din nou mai mult decât trebuia, pe când unii colegi erau la facultate deja. O să recuperez zilele următoare, presimt că n-o să fiu ocupată cu altcineva altceva.

Ce dor mi-e să conduc. Ah, uite ceva ce nu ți-am zis. Vara asta plictisitoare în mare parte, petrecută în Botoșani (din nou, în mare parte), am făcut școala de șoferi. Și dacă mă învăța atata un pic înainte cu siguranță aș fi dat mai devreme de permis. E prea tare! Încă un motiv să mă întorc acasă…

Vinerea trecută m-am trezit ciudat. La 6:30, m-am pregătit repede pentru facultate, în autobuz privirea pierdută pe mașinile ce treceau de colo colo, apoi 2 laboratoare în care am prezentat teme. În tot acest timp nu-mi găseam locul. Parcă nu trebuia să fiu acolo unde eram la orice secundă din intervalul ăsta 6:30 – 12. Și după…

Mă gândeam să fug acasă. Mereu fug acasă. Ce ciudat, înainte voiam să fug de casă. Tata chiar mă aștepta, dar am zis să rămân în Iași să învăț că urmează parțialele. Daaa, o problemă la cablul de la net, zero net, zero cursuri, zero învățat. Lenevit weekend.

23.11.2009

Am fugit iar acasă, de sâmbătă, că m-au ținut examenele și în weekend. Bine și frumos acasă, m-a lăsat tata să conduc singură.

Știi ce inel frumos am cu piatră roșie, mare?

Ce mă întristează e că am o senzație de distanțare față de colegi. Nu știu de ce, poate din cauza temelor și proiectelor pe grupe și se văd ”perechile”. Fetele Alex și Lav normal, sunt prietene de mulți ani, iar printre băieți se ”cuplează” după cum stau în chirie împreună. Parcă rămân mereu pe dinafară.

De note nu-mi prea pasă, vreau doar să trec examenele (și învăț să le trec cu notă bună, dar nu mereu merge treaba), la urma urmei nu mă va întreba nimeni cât am avut la LFA. Uneori mă simt optimistă, alteori mă întreb ce naiba caut la facultatea asta.

În weekend plec la George, sunt zilele Galațiului + ziua mea Și ce coincidență… zilele orașului la el sunt de sf. Andrei, la noi de sf. Gheorghe. Este o șansă să mergem la țară la el un pic, dar îmi pare rău că nu mai sunt iepurași…

Era mai demult, anul trecut, un bătrân în Copou, stătea mereu pe lângă stație, așteptând ceva de la trecători. Nu l-am mai văzut toamna asta, dar este altul, nu chiar atât de bătrân, mi-e tare milă de el. Îi tot iau covrigi când ies de la cursuri (când merg la ele mă grăbesc, dar știu că-l găsesc tot acolo). Bunicul Elei a murit. Tu ai pe cineva… minim o persoană, care să se gândească la tine, să aprindă o lumânare, să-ți ducă dorul. El de ce nu are? Dacă nu are apropiați acum care să-l ajute, cine și-l va mai aminti când nu va mai fi? Cui îi va păsa? Ce trist. Nu că ar fi bine să sufere cineva pentru că nu mai e, dar e trist totuși să nu-i pese nimănui de tine. Să fii singur…

Știi că mereu m-am temut de asta? Mă simțeam pierdută mereu când nu mai aveam pe cineva lângă mine, în afară de rude. Depind de oameni, probabil de asta doare așa rău când dezamăgesc. Și ei, și eu…

Și legat de dezamăgiri…

Ce ciudat e să nu mai vină nenea Mitică sau Diana pe la noi. I-am văzut rapid când au ajuns acasă și atât. Dar e dezamăgitor tare, cel puțin din partea lui… trebuia să pună piciorul în prag puțin sau măcar să țină la părerea lui și să facă cum credea el de cuvință. Că a tăcut… e ca și cum a aprobat.

Mă mai gândeam recent cum o am eu pe Ali și cum mă pot baza pe ea, o sun când am nevoie să vorbesc, să-i explic o situație grea, să-mi spună cum să fac să fie bine. Și realizez că invers nu e așa. Parcă mă simt prost. Ok, îl are pe Ovi, dar poate sunt chestii de spus unei prietene nu unui partener de viață. Chestia asta cu surorile e valabilă doar când ai una mai mare? Dacă mai era o soră și mai mare, se baza pe ea?

Deja se strâng multe cuvinte… probabil tre să mai dau un Publish din când în când.

25.11.2009

E umbrită iar plecarea… Și parcă mi-a picat la 0 entuziasmul când am aflat că poate nu ne mai iese. La -1… că parcă aș rămâne în ”văgăuna” mea aici, fără să mă mai zbat. M-a dezamăgit și o fază la facultate că trebuie să mă întorc luni pt. un test, acum aflu că poate nu mă lasă profu să predau mâine altă temă în loc de vineri când ar trebui. Parcă încerc în zadar sau parcă totul trage către Iași. Nu știu de ce…

Mi-e dor să am prieteni.

Mi-ar plăcea să spun că fetele sunt prietenele mele. Adică momentan sunt. Nu știu, poți numi pe cineva ”prieten momentan”? Dar mă întreb, dacă nu am mai sta împreună de mâine, am mai ține legătura? Sau m-aș vedea cu Delia la fel, de 2 ori pe an poate, la blogmeet-uri? Cu Ela cred că s-ar păstra… dacă nu va acapara-o prea mult mutarea prietenului ei și probabil recuperarea unui timp pierdut.

Nu am prieteni… și dacă nu aș avea un George, probabil aș fi singură și de revelion. Tata și Ali nu se pun la socoteală acum.

Oare de asta m-am legat atât de animale? Zilele trecute m-a întrebat Alexandra ce îmi iese din faptul că mai ajut animăluțe, de ce o fac. M-a blocat un pic, nu m-am gândit niciodată la asta încât să găsesc un răspuns exact. Pur și simplu așa simt. Poate că-s singură și Melo constant lângă mine nu mai e suficient…

Nu ”înțeleg” de ce… Îmi place să cred că nu-s o persoană teribilă, ba chiar din contră, destul de sentimentală deci țin la niște ”valori ale prieteniei”.

E o chestie doar din filme? Prietenia aia frumoasă de zeci de ani? E condiționată doar de apropierea fizică? Exemplu bun George și Andrei. Un exemplu că nu e doar așa, are Froggy destule. Destui prieteni cu care ține legătura constant, telefon, net, vin uneori, deși sunt la sute de km distanță, se duce ea la ei. La mulți ani din nou, mă bucur  pentru tine norocoaso.

Iar nu-mi găsesc locul și-mi vine să fug. Data asta la Cluj. Excursia aceea la Brașov iarăși ar fi fost bună. Dar mi se pare că pică. Nu vreau să încurc lumea. Aș vrea un loc al meu. Acasă nu mai e un loc al meu… parcă merg în vizită și parcă e…. altfel. Nu spun că e rău, dar nu mai e la fel. Aici o să mă simt curând în plus că se mută Cătă. Și-o să-mi fie ciudă (nu într-un sens urât către ei) să-i văd împreună întruna și o să vreau și eu.

Poți să-mi trimiți prieteni? Sau măcar niște aripi imaginare, să mai pot zbura spre niște vise. Sau spre niște oameni de departe.

Mâine o să merg să-mi cumpăr ceva mie. Îmi place să fac cadouri, dar de mine uit de multe ori.

Fie Publish acum. Poate pun punct unui capitol mai puțin entuziasmat. Oricum nu te miră

Piticania Little, o pisicuţă adorabilă de 1 lună cam, portocalie, jucăuşă, deparazitată intern şi extern.
A ajuns duminică în căsuţa mea,  salvată de printre câini de o cunoştinţă. Ştie deja de litieră (mai am de lucrat la găsit drumul singurică până la ea), ştie de şoricei prinşi în aţă după care să fugă, ştie să pape crănţănele, dar şi păpică umedă evident (ce pisică nu ştie când simte mirosul acela?).

Are multe în comun cu Melo a mea, deci aveţi oarecum o idee despre cum va arăta când nu va mai fi de mărimea unei palme.

Mai multe poze cu ea:  http://s233.photobucket.com/albums/ee268/andreea_m/portocala%20mica/

Motănelul Casper, un pisoi alb cu peticit cu negru, de aprox. 3 luni, deparazitat intern şi extern. Vine la pachet cu mulţi cozonăcei frământaţi, cu motoraş torcător şi multă energie. A fost salvat de prin Copou de un prieten, Mişu, care din păcate nu-l poate ţine. Are nişte ochişori superbi verzulii şi cu o formă “vicleană”. Vârful urechilor e puţin întors pe spate. Deosebit, ce să mai.

Pe el îl vedeţi mai mult aici: http://s233.photobucket.com/albums/ee268/andreea_m/casper/