Spune pe bune.
Întâmplarea face ca, în decurs de câteva zile, să mi se tot pună în faţă problema aceasta…
Prima oară luni, la filosofie. Vorbeam de avort şi eutanasie şi cartea propunea un exerciţiu. Era un text care povestea de un om de 54 de ani, care este în comă la spital de 5 ani de zile, iar rudele nu sunt interesate de soarta lui. Mai este un pacient de 18 ani, care a fost accidentat de o maşină. Acesta din urmă ar avea nevoie urgentă de un transplant de inimă.
Se punea problema transplantului de la pacientul în comă la tânăr. Dar exista acest drept? De obicei, când pacientul nu poate da acordul unei donaţii, într-un caz ulterior o fac rudele. Însă acum nu sunt… Este moral să se realizeze transplantul doar din pricina vârstei? La urma urmei, indiferent de vârsta lor, nici cel din comă nu va mai trăi ca orice om normal dacă îşi revine (va avea probabil ceva probleme: auz, văz, paralizare etc.), nici tânărul, după un transplant de inimă.
A doua oară când m-am întâlnit cu aşa un caz a fost în urma unei reclame la tv, un telefilm românesc de pe Acasă ce va fi difuzat duminică la ora 17:30.
Filmul prezintă un caz oarecum similar. O fetiţă este accidentată în faţa blocului, ajunge la spital în comă cerebrală. Acolo, părinţii află de existenţa unei alte fetiţe care are nevoie de transplant de inimă deoarece suferă de o malformaţie a muşchiului cardiac. Aceasta aşteaptă de ceva timp un donator de organe.
Mi-au rămas în minte vorbele mamei, din reclamă:
- Cum pot să fac asta? Cum pot să iau inima fetiţei mele s-o dau alteia?
Inevitabil, în ambele cazuri, m-am pus în postura asta… Ce aş face?
În primul caz nu mă pot pune, aceea depindea de decizia doctorului şi de cât de moral ar fi să aprobe transplantul.
Probabil că, în al doilea caz, dacă aş avea… sfâşietoarea siguranţa… că fetiţa mea nu şi-ar mai reveni, aş aproba transplantul… Poate nici celălalt copil nu va fi salvat, nimic nu asigură sucesul operaţiei, însă există o şansă în plus, cel puţin, faţă de situaţia copilului meu.
Voi v-aţi putea pune în situaţiile astea?
Tags: decizie, donaţie, durere, filme, filosofie, moral, transplant
Postat în Cruda realitate | 9 Comments »
Deşi am spus că mă pun la un film, încercând să dau dracului uitării tot ce am păţit în seara asta, nu pot să nu scriu… Dacă nu scriu acum, când încă sunt sub efectul emoţiilor şi entuziasmului ce trebuiau să fie nervilor, dezamăgirii şi sentimentului că am ajuns la capătul puterilor în ceea ce priveşte problema asta, nu voi mai scrie niciodată. Că mâine deja mi se va fi acrit de situaţie.
De câte vi s-a întâmplat să treceţi aproape brusc de la o stare la alta? Stările respective fiind opuse categoric. Am păţit-o azi…
M-am trezit cu zâmbetul pe buze, avea să fie o zi specială. La 5 după amiaza aveam programare la Iaşi, îmi scotea aparatul dentar fix, după 2 ani şi ceva de zile.
Am ajuns mai devreme în Iaşi, am avut timp să beau o ciocolată caldă cu Bogdan şi am fugit cu taxiul sufletul la gură la doctor să-mi văd minunea cu ochii. Ajung şi pe scaunul ortodontului, acelaşi om ocupat, grăbit, neglijent cu micile scăpări ale mâinii (îţi mai agaţă o buză, îţi mai înţeapă o gingie…), dar bun ca doctor. Pac, pac, pac… se duc toţi brackeţii. Unul însă… s-a dus cu tot cu dinte. Nu tot dintele cu rădăcină, ci vreo 3 sferturi din dintele vizibil. Prima oară am simţit zgomotul şi mişcarea. Hm… ”ce dracu s-a întâmplat? Ce s-a rupt? 
”. Doctorul s-a oprit o clipă… s-a uitat… a luat zbârnâitoarea aia şi a început să lucreze dinţii de jos. Eu nu puteam mişca limba să văd dacă era ce îmi imaginam. Începeam încet să tremur…
La un moment dat reuşesc să mişc limba şi simt că se prăbuşeşte tot. De ce?! Cum? De ce?! DE CE?! şi inevitabilul ”De ce eu?”. Mi-au trecut prin minte apoi toate evenimentele mele cu dentiştii, câţi dentişti am schimbat, câtă neîncredere am în ei, câtă durere am înfruntat şi totul pentru că… dinţii mei sunt laţi şi maxilarul mai mic. N-au avut loc să iasă corect şi s-au strâmbat un pic. Mă rog, trecând peste asta, m-a trimis ortodontul la d-na dentist de lângă (în acelaşi loc sunt 2 cabinete), una foarte drăguţă şi amabilă care a reuşit să-mi calmeze lacrimile şi tremuratul pentru câteva minute bune. A reuşit să-mi pună dintele înapoi. Evident că nu mai e la fel… Ca aspect e identic, dar ca rezistenţă…
Am mai petrecut apoi vreo jumătate de oră pe scaunul ortodontului. Deh, ce se mai putea întâmpla? Aparatul nu mai era… Mi-a mai finisat câte ceva şi m-a trimis acasă. Aş fi vrut să-i spun ”Adio”, dar m-am limitat la ”Bună seara”…
Mă aşteaptă deci alte vizite la dentist. Însă nu oarecare. Nu îmi mai trebuie dentişti străini, am găsit unul bun în Cluj şi acolo merg oricând am nevoie. Chit că fac 7 ore cu trenul până acolo.
Am impresia că sunt blestemată să umblu toată viaţa prin cabinetele stomatologice. Dacă ar fi fost să merg de mică la acelaşi dentist, cred că acum, după atâţia ani, aş merge la el ca la mine acasă…
PS: Mersi Zeffy pentru rezervare.
Tags: aparat dentar fix, dentist, dinti, nervi, stomatolog
Postat în Cruda realitate | 43 Comments »
Deşi mă vor ”certa” unii că aduc un scandal pe blog, nu pot să tac. Urăsc să fiu călcată în picioare, mai ales pe nedrept. Nu văd de ce aş da explicaţii pe blogul ăluia, n-o s-o fac. Nici aici nu îi dau explicaţii, nu mă justific în nici un mod în faţa domnului, ce rost ar avea? De ce să-l fac eu să-şi schimbe părerea de mine? Probabil n-o s-o facă, iar dacă o face că l-am convins eu, e degeaba din partea mea. Trebuie să realizeze singur. Mă rog, cert e că articolul ăsta e dreptul meu la replică, nu o justificare în faţa lui.
O să încep printr-un pasaj dintr-un articol măreţului domn, în care scria ce nu îi place la bloggeri în general:
Citeşte mai mult »
Postat în Cruda realitate, Ei sunt... | 52 Comments »
De 2 zile şi ceva citesc întruna în Google Reader despre anul 2007. I-am găsit (citind) nenumărate calităţi, defecte, adjective, oh de-aţi şti.
Dar credeţi că 2008 se lasă mai prejos? Nu… Are şi acela partea sa. Toată lumea e optimistă. Toată lumea începe de la zero. Uraaaa, ce tare. Toată lumea visează, toţi speră ca anul ăsta să câştige la loto, să se mute singuri, să scape de părinţi, să îşi găsească iubirea iubirii vieţilor lui (deh, or avea 7 ca o mâţă), să…, să…
Nu vreau să aduc un ton de pesimism… Însă cu ce credeţi că se schimbă lumea de la un an la altul? De ce aveţi impresia că seara asta minunată de 31 decembrie, în care toţi chefuiesc şi eventual se îmbată de nu mai ştiu de ei, va transforma lumea aşa, în 2 clipe? Şi nu vă înşelaţi nici pe voi… N-o să vă schimbaţi nici voi aşa, peste noapte. Dacă tot trebuie să faceţi asta şi aveţi tăria, faceţi-o. Dar n-aveţi nevoie de Revelion sau să aşteptaţi un an nou pentru a vă schimba (eventual atitudinea faţă de ceva).
Acum că mi-am spus of-ul, să fiu şi eu în ton cu lumea: Nu vreau să mă gândesc cum a fost anul 2007. Chiar nu vreau. Poate că mi-ar părea rău că a trecut. Dar nici asta nu vreau. Că aştept de ani buni cu sufletul la gură să prind 2008. Nu am nici un plan şi nici un to do list de făcut. Anul ăsta, involuntar sau independent de mine (mă rog, nu chiar independent, tre să trec bacul dar aia nu e cine ştie ce) îmi va aduce tot ce mi-am dorit vreodată. Să plec.
La mulţi ani şi vouă şi distracţie plăcută diseară.
La mulţi ani Dan! (pentru mâine)
Postat în Cruda realitate | 5 Comments »
02:26. Mă plictisesc. Stumble mă ajută. Ete ceva tare:
Politics Explained
FEUDALISM: You have two cows. Your lord takes some of the milk.
PURE SOCIALISM: You have two cows. The government takes them and puts them in a barn with everyone else’s cows. You have to take care of all of the cows. The government gives you as much milk as you need.
Citeşte mai mult »
Postat în Cruda realitate | 10 Comments »
Loading ...
