Aşa cum spuneam, unele cuvinte parcă sunt prea sacre pentru a fi scrise sau pronunţate. Totuşi, voi profana puţin acest odor, dându-i un nume mereu banal şi incomplet…

Aş porni de la un fragment pe care parcă aş vrea să-l înrămez.
Acesta:” Iubirea poate avea termen de garanţie? Dacă are, atunci… mai e iubire? Dacă cineva nu e sigur dacă iubeşte sau nu… mai e iubire? Iubirea n-ar trebui să depindă nici de timp, spaţiu, lume, probleme… Ar trebui să existe şi când te cerţi cu celălalt. Cearta e trecătoare… Iubirea nu. Dacă în timpul vieţii omul are 15 relaţii, nu poţi spune că au fost 15 iubiri. A fost o iubire şi restul… altceva… apreciere, afecţiune, nu ştiu… altceva…”

Propun unele subiecte de meditaţie… Iubirea cât durează? O viaţă? Sau mai puţin? Sau mai mult? Continuă dacă persoana iubită păţeşte ceva sau moare? Dacă da, atunci cum? Doar ca amintire? Sau la fel de vie?

Poate că pare sumbru felul în care am pus întrebările… Dar e şi acesta un test pentru a verifica termenul de valabilitate al iubirii. Un test care oricum rămâne inaccesibil, pentru cei ce trăiesc în timp. Ar mai fi şi altele, de fapt potenţiale situaţii, dar nu le mai amintesc, pentru că pot părea la fel de sumbre… Mă refer la unele condiţionări ale iubirii, ascunse, aşa cum sunt, în unele contracte, clauze ascunse prin formulări sau scrise cu litere abia vizibile, dar pe care acele potenţiale situaţii le scot la iveală… Însă iubirea nu e condiţionată de timp, spaţiu, lume, probleme…

Întrebările mele au răspunsul inclus.

Agapis.

Dacă m-ar întreba cineva acum ce carte am citit ultima dată,m-ar pune în dificultate. Nu ştiu şi nici nu contează… O aşa întrebare are un orizont de aşteptare: se presupune că ai lecturat cartea de la cap la coadă, deci presupune o activitate(?) încheiată…

M-am obişnuit să citesc fragmente pe care să le las să mă poarte pe unde nici ele nu au fost, să le las în voia gândurilor mele, meditând şi visând pe marginea lor…

Am un fel ciudat, foarte ciudat, de a citi ceva… Desigur, acest fel de a citi nu e aplicabil oricărui fel de cărţi.

Tocmai referitor la acest mod de a citi, găsisem ieri o afirmaţie, care suna cam aşa, nu întocmai, ci editată în unele mici amănunte de gândurile mele: Unele scrieri trebuiesc citite pe dinăuntru. Intuiţia e mai importantă decât erudiţia. Numai ea învie şi dă viaţă vechilor texte, transformându-le în mărturii.

Acest fel de a citi mi-a adus mari satisfacţii. Şi nu mă refer la citirea cărţilor… O carte în care să te citeşti, ştiind-o dinainte de a o cunoaşte.

Desigur, imaginaţia poate face orice cu pesonajele. Doar că imaginaţia aparţine irealităţii. Intuiţia se bazează pe realitate.

Eu o să rămân mereu pe aceeaşi pagină, chiar şi când vremea va albi toate literele. Am spus că le va albi şi nu că le va şterge. Ceea ce am scris o-dată nu mai poate şterge nimeni şi nimic, niciodată…

A.

De ce mi-o fi venit în minte asta? Nu am spus Carpe diem, pentru că deşi e tradus de obicei la fel, e interpretat în cu totul alt sens decât cel simţit dintotdeauna de mine. Dar nu asta vreau, nu vreau să-i explic sensul…

O parte din sens l-am pus în cele trei puncte, considerate inutile, poate, dar fără care ar fi părut prea brutale cuvintele mele. Câte clipe oi fi trăit până acum? Să nu te miri că vreau să măsor timpul în clipe, când e mai simplu în zile, luni, săptămâni şi ani.

Dar mi-e de-ajuns o clipă. Viaţa mea e simplă, are doar o clipă. Toate lucrurile care se termină nu au nici o valoare. La fel şi clipele. Atunci când clipele sunt legate de concret se pierd repede.

Nu o clipă care să fie păstrată ca amintire, nu clipa ce se schimbă, purtând masca fericirii. Clipele fericite care se sfârşesc poartă doar iluzia fericirii.

Trăieşte clipa!… Sună frumos… Important e doar ce cuprinde clipa respectivă şi cât ţine. Poate părea o invitaţie la monotonie, dacă te mulţumeşti doar cu o clipă, şi aceea încă neconsumabilă, însă pentru unii oameni există lucruri a căror păstrare neschimbată nu duce la plictiseală.

A.

Mi-am amintit de o urare de călătorie pe care am auzit-o folosită într-o ţară mai din răsărit. În loc de Drum bun! sau Călătorie plăcută!, care, chiar dacă iniţial purtau poate ceva mai mult sens în ele decât azi, însă prea mult nu, pentru că sunt alcătuite din nişte cuvinte reci, ce poartă în ele doar datoria de a fi politicos, au devenit ceva mai mult mecanic, am auzit urarea Înger păzitor!

Dincolo de posibilul ataşament al respectivelor persoane faţă de nişte tradiţii şi credinţe, urarea aceasta este nu doar mai plăcută… Ideea e că te face să simţi că nu eşti singur nici atunci când eşti. Cum? Nu e greu de înţeles dacă obişnuieşti să gândeşti şi să priveşti lumea într-un fel anume. Cam ca în melodia aceea: Tu, nevăzută, dar te simt…

E simplu… Închizi sau nu ochii şi ieşi din carapacea ta, lăsându-ţi sufletul să călătorească acolo unde ai nevoie… Astfel poţi fi, deşi prezent absent într-o parte, absent prezent într-alta…

Sau, privită dintr-o altă parte, această situaţie s-ar putea exprima aşa: Te port în mine ca pe-un vas de preţ, ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi…

Notă: Gândurile acestea sunt naive, banale, reale şi rupte de lumea concretă.

De curând, plictisindu-mă şi nefiind nimic prin preajmă, vreun parc sau altceva, unde să te mai poţi destinde, am considerat că e destul de relaxant să intru într-o piaţă de flori. Nu ca să cumpăr flori, nu că nu aş fi dorit, dar ar fi obosit, săracele, dacă le purtam cu mine peste tot pe unde aveam de umblat. Doar să mă plimb printre ele şi să le admir.

Teoretic, e foarte relaxant, nu şi practic uneori. Asta atunci când dai acolo peste oameni care de cum te văd încep să te streseze cu întrebările sau se mai şi ceartă care să vorbească primul şi care nu cu potenţialul client.

Această situaţie nu poate fi decât stresantă. Atât pentru cel interpelat, cât şi pentru sărmanele flori. Că florile se stresează de vorbele brutale şi violente e un fapt dovedit. E dovedit că ele plâng când li se vorbeşte urât şi că se bucură când sunt alintate.

Deşi simbol al gingăşiei, de multe ori o floare pe care o dăruieşti a devenit golită de sens, ca emoticonurile folosite din abundenţă. Cât de frumos e să dăruieşti sau să primeşti o floare! Şi totuşi… Buchetul de multe ori nu e făcut corect. Ca să dăruieşti o floare nu sunt deajuns doar florile.

Nu sunt ele vinovate, desigur, atunci când sunt banalizate, transformate, fără voia lor, într-un efect de suprafaţă ( aşa cum şi o melodie într-o limbă poate fi mai de efect decât în alta), într-un gest, ce-i drept, bine intenţionat, dar ce ţine de obicei, de obişnuinţă şi de datorie, de o zi, de un timp…

În buchetul cu flori nu e de ajuns doar floarea. Sau florile. De obicei, lipseşte ceva… Când o dăruieşti, poţi uita să pui în buchet şi sufletul tău. Adică să mai pui încă o floare. Nu doar teoretic…

Şi florile se dăruiesc definitiv, nu se mai iau înapoi. Nici una, nici cealaltă… Iar când nu o poţi dărui pe cea concretă, e de-ajuns doar cea nevăzută, dar la fel de reală…

Agapis.