“Impacientat, se uită la ceas. Apoi la telefon. Şi iar la ceas… mai priveşte o dată în depărtare, având ca ghid linia continuă a bulevardului: poate întârzie. Apoi sună. Oh, în sfârşit, îşi aduce aminte de mine. După 2 minute de vorbit privirea în gol îi trăda zâmbetul şters de pe faţă: făcuse 12 ore pe drum, iar ea îl evita. Simţea cum cerul îi cade pe cap, cum în faţă i se derulează toate momentele grele pe care a trebuit să le înfrunte şi toţi nervii pe care şi-i făcuse doar ca s-o vadă, iar ea să-i spună că nu poate ieşi din casă. Se cufundă în unul din scaunele reci aflate pe peron şi cu fruntea în palme se întreabă dacă a greşit cu ceva? Deja, acum parcă nimic nu mai are sens … “
