Un vers de la Vama.

Îmi plac filmele/serialele în care acțiunea se petrece undeva pe vremea stră-stră-stră-stră-străbunicilor noștri.
Și e vremea aia unde, deși nu vrei, familia îți aranjează o căsătorie, liniștindu-te că ”iubirea va veni pe parcurs”, atunci când ripostezi cu ”dar nu-l/n-o iubesc!”.

Dar mă gândesc, chiar și în vremurile noastre, nu se întâmplă la fel? Legat de cum vine iubirea pe parcurs. Pentru că da, sunt puține cazurile în care cumva, separați, ajung să se iubească și abia apoi se cuplează. În general, te implici cu cineva pentru că simți că are potențial să se facă iubit de către tine și că îți poate oferi ce ai nevoie (acum mna, fie că e parte materială sau emoțională). E o atracție, dar iubirea chiar apare pe parcurs. Dacă o lași… dacă nu, acea flacără de la început rămâne o amintire, un regret, un zâmbet, o dorință…

Ce mă sperie mai mult, cel puțin la mine și la trecutul meu, e cum poate trece. Nu spun că ușor, dar totuși, trece. Și am un sentiment atât de puternic despre ce ar fi iubirea încât, când văd că a putut să treacă, mă întreb ce o fi fost. Și dacă am s-o simt vreodată așa cum e de fapt.

Până una alta, mă duc la mare. Poate găsesc răspunsuri acolo. Sau poate mă întorc mai încurcată.