Așa pățesc dacă provoc pe cineva la un articol. Mi se returnează acțiunea.
Deci tre să scriu și eu de o sărbătoare plăcută.
Majoritatea sunt de când eram mică. Nu mai știu exact în ce an, pe vremea când se organiza în Botoșani ”Orășelul copiilor”… Chiar discutam ieri despre sărbători cu cineva și când i-am spus că nu mai e cum era, mi-a spus că e din cauză că am crescut eu. Da, și asta, dar ideea aceea cu Orășelul copiilor era foarte faină. Și acum există probabil parcul de distracții, dar atunci se modifica și parcul altfel, i se punea la intrare panoul acela mare pe care scria de orășel, era ceva mai deosebit și dădea celor mici senzația că ei sunt alintații/centrul universului acolo. Ai mei nu prea ieșeau ei, așa că mereu trăgeam de Alina să mă ducă, ea și frații Andrei (prietena din copilărie de la bloc) erau fericiții responsabili de noi. Mai mare dragul pentru ei. Not.
Îmi mai amintesc de o ieșire la cinematograf… Din nou, aveam vreo 5-6 ani? Rula Singur acasă. Deci țin să vă spun că cinematograful nostru era full (mai rar, nu?). Și lumea mai stătea pe scări, îngrămădiți, în picioare și se râdea întruna. Eu prichindel, abia vedeam ceva (cumva, am ajuns și noi târziu când era deja plină sala). Nu mai rețin cât am stat, dar cât a fost, au fost primele secvențe văzute de mine cu privire la seria Singur acasă.
Deși nu pot să spun că-mi place anotimpul friguros, Crăciunul a fost mereu mult așteptat de mine și zăpada la fel. Și era muuultă atunci. Veneam în casă când deja nu-mi mai simțeam degetele, le țineam puțin pe calorifer și apoi mi le freca mama în palmele ei. Brr. Senzația aceea că se dezghețau… durea!
Apoi, de mulți ani, a rămas farmecul colindelor și a bradului împodobit. Dar sunt plăcute și acelea 
Frumoase amintiri.
Deci de aia ai mâinile şi picioarele reci mai tot timpu când dă un pic de răcoare
Da, din cauză că m-am jucat recent cu zăpada. Invizibilă, că așa-i în ultimii ani.