Scrisoare către mama 1, 2, 3, 4, 5

27.10.2009

Nu e târziu.

Nu va fi un dialog totuși, dar tot e ceva.

Să vorbim de lucruri de care… n-am apucat.

Să-ți vorbesc de fapt.

Unde am rămas?

La Bac… probele orale știi cum au mers și erai tare mândră. Puteai să continui cu mândria că a ieșit bine în final. Cu coroniță.

Media suficient de bună să intru ”fără taxe” la informatică. La Iași, unde ai insistat și tu la tata să mă lase.

Unde urma să stau cu Cătălina. Eh… planul acela nu prea a ieșit, dar mi-a dat o lecție de viață. Mare.

Primul an a trecut… foarte repede. Cu tot cu sesiuni, vacanțe, ”concedii”  la 2 săptămâni acasă pentru weekend. Unde era casa mai mult goală decât semigoală. Nici măcar Karis nu mai era… Apropo, ce mai face? Sau n-ai acces la raiul cățeilor?

Continui când îmi revin….

8.11.2009

Crăciunul a fost frumos oricum. E Crăciun doar, miros de portocale, împodobit bradul, privit luminițele, desenat pe geamuri, colinde, colindători.

Revelion sec. Eh.. A zis tata multe atunci ca să nu mă lase să plec, te-a implicat și pe tine, dar știa și el în sinea lui că nu de asta se temea. A trecut oricum.

N-am apucat să-ți spun de Mihaela, colega mea de apartament de anul trecut și până în prezent. Actualmente și prietenă. Dacă am avut alte colege venind și plecând întruna, inclusiv blonda, prietena mea cea bună, Ela a rămas… și e o persoană pe care te poți baza oricând.

N-am apucat nici să ți-l prezint pe George. Dar parcă… ți-am vorbit de el? Parcă așa îmi amintesc. Știi acum și că povestea aceea n-a fost chiar așa. Dar nu cred că ești supărată De multe ori trebuie să-mi croiesc singură drumul spre ce vreau și știi c-am fost fericită cu ce am făcut.

Aș vrea să te pensez… Deși de multe ori găseai cele mai nepotrivite clipe să-mi ceri asta, când eram ocupată cu altele, acum aș vrea.

Am făcut grătar cu Ela azi, de sf. Mihail și Gavril.

9.11.2009

Îl așteptam… Speram să fie mâine ziua, dar pare că nu e. Enervant să nu știi. Să aștepți. Un răspuns, o persoană, un gând. Nu-mi plac surprizele tocmai pentru că sunt lucruri neprevăzute, neplănuite, pe care nu le știam.

Azi sper că mi-am mai mărit șansele să trec un seminar foarte ciudat. Pe cât de frustrant pe atât de plăcut. Deci înțeleg materia, îmi place, îmi plac exercițiile, dar unele nu reușeam să le gândesc bine. Poate la examen va fi mai bine (LE: N-a fost). Am dormit din nou mai mult decât trebuia, pe când unii colegi erau la facultate deja. O să recuperez zilele următoare, presimt că n-o să fiu ocupată cu altcineva altceva.

Ce dor mi-e să conduc. Ah, uite ceva ce nu ți-am zis. Vara asta plictisitoare în mare parte, petrecută în Botoșani (din nou, în mare parte), am făcut școala de șoferi. Și dacă mă învăța atata un pic înainte cu siguranță aș fi dat mai devreme de permis. E prea tare! Încă un motiv să mă întorc acasă…

Vinerea trecută m-am trezit ciudat. La 6:30, m-am pregătit repede pentru facultate, în autobuz privirea pierdută pe mașinile ce treceau de colo colo, apoi 2 laboratoare în care am prezentat teme. În tot acest timp nu-mi găseam locul. Parcă nu trebuia să fiu acolo unde eram la orice secundă din intervalul ăsta 6:30 – 12. Și după…

Mă gândeam să fug acasă. Mereu fug acasă. Ce ciudat, înainte voiam să fug de casă. Tata chiar mă aștepta, dar am zis să rămân în Iași să învăț că urmează parțialele. Daaa, o problemă la cablul de la net, zero net, zero cursuri, zero învățat. Lenevit weekend.

23.11.2009

Am fugit iar acasă, de sâmbătă, că m-au ținut examenele și în weekend. Bine și frumos acasă, m-a lăsat tata să conduc singură.

Știi ce inel frumos am cu piatră roșie, mare?

Ce mă întristează e că am o senzație de distanțare față de colegi. Nu știu de ce, poate din cauza temelor și proiectelor pe grupe și se văd ”perechile”. Fetele Alex și Lav normal, sunt prietene de mulți ani, iar printre băieți se ”cuplează” după cum stau în chirie împreună. Parcă rămân mereu pe dinafară.

De note nu-mi prea pasă, vreau doar să trec examenele (și învăț să le trec cu notă bună, dar nu mereu merge treaba), la urma urmei nu mă va întreba nimeni cât am avut la LFA. Uneori mă simt optimistă, alteori mă întreb ce naiba caut la facultatea asta.

În weekend plec la George, sunt zilele Galațiului + ziua mea Și ce coincidență… zilele orașului la el sunt de sf. Andrei, la noi de sf. Gheorghe. Este o șansă să mergem la țară la el un pic, dar îmi pare rău că nu mai sunt iepurași…

Era mai demult, anul trecut, un bătrân în Copou, stătea mereu pe lângă stație, așteptând ceva de la trecători. Nu l-am mai văzut toamna asta, dar este altul, nu chiar atât de bătrân, mi-e tare milă de el. Îi tot iau covrigi când ies de la cursuri (când merg la ele mă grăbesc, dar știu că-l găsesc tot acolo). Bunicul Elei a murit. Tu ai pe cineva… minim o persoană, care să se gândească la tine, să aprindă o lumânare, să-ți ducă dorul. El de ce nu are? Dacă nu are apropiați acum care să-l ajute, cine și-l va mai aminti când nu va mai fi? Cui îi va păsa? Ce trist. Nu că ar fi bine să sufere cineva pentru că nu mai e, dar e trist totuși să nu-i pese nimănui de tine. Să fii singur…

Știi că mereu m-am temut de asta? Mă simțeam pierdută mereu când nu mai aveam pe cineva lângă mine, în afară de rude. Depind de oameni, probabil de asta doare așa rău când dezamăgesc. Și ei, și eu…

Și legat de dezamăgiri…

Ce ciudat e să nu mai vină nenea Mitică sau Diana pe la noi. I-am văzut rapid când au ajuns acasă și atât. Dar e dezamăgitor tare, cel puțin din partea lui… trebuia să pună piciorul în prag puțin sau măcar să țină la părerea lui și să facă cum credea el de cuvință. Că a tăcut… e ca și cum a aprobat.

Mă mai gândeam recent cum o am eu pe Ali și cum mă pot baza pe ea, o sun când am nevoie să vorbesc, să-i explic o situație grea, să-mi spună cum să fac să fie bine. Și realizez că invers nu e așa. Parcă mă simt prost. Ok, îl are pe Ovi, dar poate sunt chestii de spus unei prietene nu unui partener de viață. Chestia asta cu surorile e valabilă doar când ai una mai mare? Dacă mai era o soră și mai mare, se baza pe ea?

Deja se strâng multe cuvinte… probabil tre să mai dau un Publish din când în când.

25.11.2009

E umbrită iar plecarea… Și parcă mi-a picat la 0 entuziasmul când am aflat că poate nu ne mai iese. La -1… că parcă aș rămâne în ”văgăuna” mea aici, fără să mă mai zbat. M-a dezamăgit și o fază la facultate că trebuie să mă întorc luni pt. un test, acum aflu că poate nu mă lasă profu să predau mâine altă temă în loc de vineri când ar trebui. Parcă încerc în zadar sau parcă totul trage către Iași. Nu știu de ce…

Mi-e dor să am prieteni.

Mi-ar plăcea să spun că fetele sunt prietenele mele. Adică momentan sunt. Nu știu, poți numi pe cineva ”prieten momentan”? Dar mă întreb, dacă nu am mai sta împreună de mâine, am mai ține legătura? Sau m-aș vedea cu Delia la fel, de 2 ori pe an poate, la blogmeet-uri? Cu Ela cred că s-ar păstra… dacă nu va acapara-o prea mult mutarea prietenului ei și probabil recuperarea unui timp pierdut.

Nu am prieteni… și dacă nu aș avea un George, probabil aș fi singură și de revelion. Tata și Ali nu se pun la socoteală acum.

Oare de asta m-am legat atât de animale? Zilele trecute m-a întrebat Alexandra ce îmi iese din faptul că mai ajut animăluțe, de ce o fac. M-a blocat un pic, nu m-am gândit niciodată la asta încât să găsesc un răspuns exact. Pur și simplu așa simt. Poate că-s singură și Melo constant lângă mine nu mai e suficient…

Nu ”înțeleg” de ce… Îmi place să cred că nu-s o persoană teribilă, ba chiar din contră, destul de sentimentală deci țin la niște ”valori ale prieteniei”.

E o chestie doar din filme? Prietenia aia frumoasă de zeci de ani? E condiționată doar de apropierea fizică? Exemplu bun George și Andrei. Un exemplu că nu e doar așa, are Froggy destule. Destui prieteni cu care ține legătura constant, telefon, net, vin uneori, deși sunt la sute de km distanță, se duce ea la ei. La mulți ani din nou, mă bucur  pentru tine norocoaso.

Iar nu-mi găsesc locul și-mi vine să fug. Data asta la Cluj. Excursia aceea la Brașov iarăși ar fi fost bună. Dar mi se pare că pică. Nu vreau să încurc lumea. Aș vrea un loc al meu. Acasă nu mai e un loc al meu… parcă merg în vizită și parcă e…. altfel. Nu spun că e rău, dar nu mai e la fel. Aici o să mă simt curând în plus că se mută Cătă. Și-o să-mi fie ciudă (nu într-un sens urât către ei) să-i văd împreună întruna și o să vreau și eu.

Poți să-mi trimiți prieteni? Sau măcar niște aripi imaginare, să mai pot zbura spre niște vise. Sau spre niște oameni de departe.

Mâine o să merg să-mi cumpăr ceva mie. Îmi place să fac cadouri, dar de mine uit de multe ori.

Fie Publish acum. Poate pun punct unui capitol mai puțin entuziasmat. Oricum nu te miră