La mulți ani copii! Toți suntem copii azi, indiferent ce vârstă avem. Toți suntem copiii cuiva.
Astăzi e ziua în care putem profita de părinți >
Am fost în Carrefour la cumpărături și am dat de un grup de copilași, cu doamna lor educatoare, cu părinți prin jur care îi fotografiau și îi filmau în timp ce ei recitau poezii. Erau îmbrăcați foarte amuzant, haine confecționate ciudat, cu accesorii gen pahare de plastic, eh, o frumusețe. Și cu microfonul la care vorbeau puteam auzi din orice colț al Carrefour-ului. Apropo, sunt construcții acolo, îl mărește 
Între timp mai aștept să se deschidă Euromall-ul ăla de la Galați, nu atât pentru haine cât pentru cinematograf. Poate reușesc să-l trag de mânecă pe copilul ‘ăl al meu și la așa ceva. Îi promit că dacă face asta, nu-l las să mă ducă până acolo cu mașina, că știu că-i place tare mult să se plimbe.
Ce ceartă mă paște acu… 
Well, un început de săptămână frumos! Nu aruncați cu roșii că v-am reamintit că azi e luni. E pe final, deci relaxați-vă.
PS: Azi noapte a sunat alarma la telefon (nu întrebați de ce am pus alarmă la 1 noaptea), telefon care era lângă pernă, eu dormeam și a sunat, a tot sunat… nimeni nu a auzit-o. Nimeni adică eu. Colega mea a auzit-o, dar ea nu dormea. Poate nu pățesc așa într-o dimineață când am examen…
Să mai spună cineva că nu e obositor drumul cu trenul. Sau poate activitatea de înainte 
La Multi Ani Andrutza ! ( ca inca mai e pentru 51 minute )
Cosmarul a inceput cu o saptamana inainte…in fiecare noapte visam doar lucruri urate, zombie,fantome, locuri de veci si alte cele iar in toate visele de genul, aparea si imagine bunicului meu.
Nu m-am panicat, am crezut ca e un simplu vis, care ma tot bantuie…si credeam(ah…nu e nimic, trece).
Cu o zi inainte, ma intorceam cu prietenii de la o petrecere iar pe drum, am vazut un dric(masina d’aia de…morti) iar imediat dupa, mi-a aparut imaginea casei unde locuia bunicul meu.
M-am panicat putin, dar am reusit sa uit evenimentul pana seara tarziu.
In acea seara, noaptea…era luna plina, o lumina desavarsita…stateama pe geam si ma gandeam la familia din Romania(sunt stabilit in Danemarca), iar dupa cateva minunte, am razit o stea anume care mi-a atras atentia(lumina slab), nu stiam de ce mi se intampla toate astea…si am hotarat sa ma culc.
Sambata dimineata la ora 6:00(suntem cu o ora in urma fata de Romania), primesc un mesaj.Buimac, deschid mesajul de la matusa mea din Romania si incep sa citesc:
”Sunt nevoita sa va dau o veste proasta.A murit bunu’ azi dimineata la ora 6:00.Sunati-ma daca puteti.”
Am ramas blocat de durere, si am inceput sa plang.Tatal meu era in camera alaturata si ma auzit, s-a trezit si ma intrebat ce se intampla.Mi-era foarte greu sa dau o astfel de veste dar…cu greu, am reusit.A ramas la fel de socat ca si mine, a luat telefonul si a sunat in Romania.Nu stiu ce a vorbit, fiindca eram foarte speriat.
Intr-un final, la ora 6:40 am trezit-o pe maicamea(era tatal ei) si cu ochii in lacrimi i-am dat vestea.A fost…cel mai greu moment, tipa intruna, nu ii venea sa creada.
Am lasat-o impreuna cu tatal meu si am vorbit eu cu ai mei, fiindca in sfarsit ma calmasem putin.
Mi-au spus ca a stat 12 ore in coma, iar nimeni nu a stiut nimic si dimineata, a facut stop cardio-respirator.
Bunica mea nu aflase inca vestea, si era deja ora 8:00 la Romania.
Noi ne-am pregatit de drum(2.000 km pana la Ro).Si in jurul orei 8:00 la noi, am plecat spre Romania, am facut in jur de 17 ore(normal faceam 22-23) dar acum nu a dormit deloc pe drum(tatal meu).
Am ajuns intr-un final duminica noaptea acolo.
Am dat cu ochii de toata familia, care era distrusa, ne-am imbratisat unii pe altii si dupa ce ne-am calmat, am inceput sa facem pregatirile pentru priveghi si inmormantare.
Luni, la ora 13:00, l-au adus acasa de la morga.Toti asteptam in curte, impreuna cu alte neamuri.
Cand am vazut ca intra pe poarta in sicriu, mi sa parut ca tot cerul a cazut peste mine.
A fost momentul in care, am cedat.Nu am mai suportat sa vad atata durere si atatea lacrimi, atatia oameni dragi distrusi de durere.
Pana miercuri, la ora 3:00 cand a inceput slujba de inmormantare, bunica mea a stat numai langa sicriu.
L-am condus pe ultimul drum, iar in cimitir, a trebuit sa ne luam ramas bun…
Nu am avut puterea sa merg langa sicriu si sa ii spun…Adio!
Aveam grija de verisorii mai mici, care…nu stiau ce se intampla.
Aveam in brate pe cea mai mica verisoara, 2 luni, iar langa mine, 3 fetitze de 3 ani, 5 anirespectiv 8 ani si un baiat de 11 ani.
Nu stiau ce se intampla, erau putin tulburati, si plangeau la fel de tare…fiindca toata lumea plangea.
A fost dificil, si cel mai dificil e acum, cu trecerea timpului, pentru bunica mea, care tot timpul cand vede vreun lucru sau o haina pe care o purta el, plange…
Ma simt vinovat ca nu sunt langa ea, as vrea sa o consolez mereu, si sa pot sa o fac sa uite.
Dar o durere ca aceasta nu se poate uita niciodata.