Prea mult && prea puţin.

Ce simplu ar fi dacă nu am mai urca pe un piedestal persoanele importante din viaţa noastră. Nu doar că le urcăm undeva sus, departe de ”restul lumii”, însă facem greşeala să uităm că sunt oameni la rândul lor, oameni normali, care greşesc, care se mai enervează şi reacţionează într-un mod anume, care pot spune bancuri proaste sau pot uita ceva deosebit. Oameni.

Nu, noi le punem pe umeri o greutate enormă: aceea de a nu ne dezamăgi.
Şi având în vedere realitatea, faptul că sunt oameni la urma urmei, nu îi face asta să se poarte cu mănuşi pentru a nu ne vedea feţele dezamăgite? Asta vrem? Mănuşi?

Pe lângă toate astea, ne-am obişnuit cu prezenţa lor într-un aşa hal încât, nici atunci când sfârşitul vine în mod normal, la un moment în care ar fi trebuit să ne fi obişnuit cu ideea, nu putem realiza şi accepta că se întâmplă. Nu. Ei TREBUIE să fie lângă noi măcar atâta timp cât şi noi suntem lângă ei.

Toate astea înseamnă afecţiune? Aşa crudă e, pe cât e de minunată? Dar cât de des observăm asta sau… câţi observăm asta?
Eu şi mintea mea întortochiată.
Prea mult Pepsi. Prea puţin somn. Prea mult timp până adorm. Prea puţin timp cu ea, cu el, cu ea, cu el. Prea multe gânduri. Prea puţine optimiste. Prea multe cupluri pe străzi. Prea puţine zâmbete. Prea multe planuri. Prea puţine visate şi de altcineva. Prea multe rânduri. De caiet scris, de mess, de cod, de linux, de mail, de cifre. Prea mult… prea puţin…