Leuţu’

Aventură la Asociaţia Clopoţel – ziua 1

Pun ca titlu al articolului numele unui câine superb, mare, foarte cerşetor de mângâieri (stă lângă tine să-l atingi, dar dacă n-o faci, ştie el să bage capul sub mâna ta sau, dacă mâneca hanoracului e lungă, direct cu botul în haină până dă de mâna ta), dar astăzi s-a remarcat şi prin abilitatea de a fura mâncare – de două ori! Prima oara l-am văzut de sus de la pisici, hmmm Leuţu cu o pungă în gură, se depărta de lume. Mai târziu am aflat că era o pungă de carne îngheţată ce urma a fi fiartă. Cuţu naiv…

A doua oară s-a mai documentat el şi s-a prins că aia fiartă e mai bună. Aşa că, în timp se ducea mâncarea şi la restul câinilor, s-a servit şi el, până să ajungem la ţarcuri.

Rămâne oricum preferatul meu, deşi era să mă dea jos prima oară când m-a văzut şi s-a urcat pe mine.

Revenind la întreaga activitate de astăzi.

La 9 aşteptam cu Karmina maşina care urma să ne ducă la adăpost. După un drum de 30 km aprox, din câte am înţeles, ajungem…

Câinii

În ciuda noroiului (vremea asta n-a ţinut cu noi) şi a zgomotului făcut de zeci de câini (între lătrat şi “vino să mă vezi şi pe mine, uite, ştiu să sar pe tine”), am îndrăznit să intru în cele două ţarcuri (momentan, se amenajează şi altele) şi am reuşit şi să rămân în picioare în urma invaziei.

Nu ştiu cum să exprim… Câinii nu o duc rău deloc, au mâncare, au cuşti frumoase, ţarcul este împrejmuit cu stuf şi deci nu e vânt sau frig, se joacă între ei, însă… însă… le lipseşte afecţiunea unui OM. Karmina cred că poate spune mai exact cum s-a văzut evenimentul, pentru că a rămas afară şi a văzut mai bine. Eu am fost prinsă între ei şi nu ştiam cum şi pe care să-l mai mângâi. Toţi veneau în jurul tău, săreau ca să-i bagi în seama, mârâia eventual pe altul: “bre, gata, prea multă atenţie ai primit, ia lasă şi pe altu”. Foarte scumpi toţi, m-a surprins Dragoş (un alt voluntar) şi domnul veterinar, pentru că îi ştiau pe toţi şi încercau să mi-i prezinte: Ăla e Crinu, Sabin, … etc. Îi ştiau pe toţi şi credeţi-mă că nu-s puţini. Pufoşi, cu blană lungă, scurtă, coloraţi cum vrei, talie mai mică, mai mare, mai atletici, mai slăbuţi, orice găseşti.

Cât despre paradisul pisicilor…

La mansardă, că jos era o iapă şi un mânz (văzuţi în acţiune cum alergau pe teren). Pisicile sunt vreo 20, la fel, mici, mari, colorate, dar din câte am înţeles au până într-un an mai toate. Cu excepţia lui Norocel, un Garfield gras, doar că alb complet. Un alintat torcător. Reginetta, altă minune tigrată, care face pe şefa pe acolo… Lizuca, o scumpete, Felix (deşi D-na Ana îi mai spunea Dănilaş) după cum mi-a spus doctorul, un motan pufos care semăna cu Kaya foarte mult (link) şi multe altele. Au o mulţime de jucării, de coşuleţe de dormit, mâncare şi crănţănele nu mai spun, ansambluri de joacă şi căţărat, ce mai, nişte alintate.

Cât de curând pun şi pozele… Până atunci (oricum şi după), toată admiraţia pentru d-na Ana care iubeşte toate animăluţele alea ca pe ochii din cap (dacă aţi vedea-o printre ele mi-aţi da dreptate), Cătălin care n-a stat deloc azi, a umblat de colo colo cu treabă şi cu un pufos mic (metiş de pechinez cu bichon) ce nu se dezlipea de el, dar care a avut norocul să fie adoptat astăzi.

În speranţa c-o să pot merge şi după ce aflu orarul pe sem. II, m-aş bucura să mai găsesc nişte persoane dornice să se implice… Chiar merită. Am plecat împăcată de acolo, obosită, dar împăcată…