Creşte inima?

…dar poate nu face boom. De la George.

- nu pot scrie de mâţa mea, dar pot scrie de persoanele (puţine…) care încearcă prin ce resurse au (financiare, cunoştinţe) să ajute animăluţe aflate pe stradă şi să le găsească un locuşor într-o familie.

- nu pot scrie de jumătatea mea, dar pot scrie de sentimentul avut când văd cupluri pe stradă, făcând gesturi fireşti, banale poate, şi totuşi… unice, pentru fiecare.

- nu pot scrie de tata, dar pot scrie de norocul pe care îl are o persoană pentru că cuiva îi pasă atât de mult de ea încât se simte în siguranţă şi protejată chiar şi când mai are momente de “totul se prăbuşeşte în jur”.

- nu pot scrie de amintiri din liceu, dar pot scrie de clipele în care trec rapid pe lângă o şcoală şi văd o mulţime de piticoţi cu ghiozdane mai mari decât ei. Iar în preajma lui 1/8 martie sau începutul de an şcolar, să-i vezi cu flori imense (din nou, mai mari decât ei) sau mărţişoare…

- nu pot scrie de viitorul meu, casa mea, dar pot scrie de împlinirea pe care o au toţi cei care s-au realizat, s-au desprins de părinţi (mă refer la mutare) şi şi-au format familia lor. Mă surprind des admirând verighetele persoanelor din jur, deh, poate doar pentru că îmi plac inelele în general.

- îmi creşte inima… când văd persoane, cunoscute sau nu, cu zâmbetul pe buze. Îmi dau speranţă că se poate, mai există o portiţă…

- îmi creşte inima când văd tineri ajutând bătrâni. Şi nu spun doar de cedarea unui loc într-un mijloc de transport…

- îmi creşte inima când cunosc persoane care au curaj să admită că au greşit, să facă un gest care să arate că le pare rău, care să îndrepte.

Poate nu e ceea ce lupuşoru’ ăl al meu voia să citească, dar aşa sunt eu, mai lipitoare cu ce cunosc şi nu pot ignora. Mă învârt printre persoane… şi mă tem de singurătate.

Deci îmi creşte inima când am persoane cărora le pasă.

Ah, am uitat s-i pasez mai departe… Crusher şi Bancheru.