M-am pornit ziua din Iaşi, am ajuns noaptea. Cum aşa, dacă drumul are doar 2 ore?
Ok, n-a fost chiar noaptea, doar întunecat afară. De fapt era ora 17 doar. După o oră şi ceva de drum deja mă uitam pierdută pe geam, gânduri şi gânduri în minte, copacii treceau grăbiţi, casele… ehehe… casele dezvăluiau ceva.
Fracţiuni de secunde din viaţa unor oameni. Oameni necunoscuţi, simpli, vieţi… normale şi banale, în acele secunde. Fiind întuneric afară, lumina în casele respective era aprinsă. Cu perdea sau fără, geamurile lăsau privirile să invadeze camerele. Autocarul, în schimb, nu lăsa să se întâmple asta prea mult. Astfel, apucam să văd cum un nene stă pe fotoliu la televizor, un alt nene era cocoţat pe-un scaun şi încerca să schimbe un bec, etc. Lucruri banale.
Mi-au amintit în schimb de ceva… sau cineva mai bine spus.
Ştiţi poveştile/filmele cu copiii aceia speriaţi, curioşi şi entuziasmaţi totuşi de o anumită casă părăsită, posibil invadată de fantome, casă care e înfricoşătoare şi totuşi vroiau s-o “cunoască”? Pentru că e învăluită de un mister şi atrage prin simplul ei statut de “Casa aceea părăsită”, faimoasă.
În drumul meu spre facultate îmi arunc privirea pe străzi, maşini, blocuri, oameni etc. În faţa unui bloc, la etajul 2 sau 3 (asta n-am avut timp să observ exact), un geam cu perdea avea un colţ descoperit. Un colţ mic, cât să încapă un cap al unei bătrâne slăbuţe (aşa pare), curioase, probabil plictisită şi oarecum imobilozată la pat. În drumul înapoi, era tot aşa. A doua zi, la fel… Mereu e acolo, dimineaţa la 7 jumătate, la 10:10, la 12:10…
Şi mi-a amintit de un articol de mai demult, despre persoanele de vârsta a doua, pensionare sau care nu lucrează, şi petrec mult mult timp în casă. O aveam exemplu pe mama.
Apropo de ea… Am reuşit să merg la cimitir astăzi. (Mulţumesc Bogdan). Coroanele încă sunt acolo. După ce am aprins lumânarea şi m-am îndepărtat, am dat de-un căţeluş mic, pufos şi foarte jucăuş. Am vrut să-l iau acasă, dar parcă mi-a citit gândul cu intenţia mea şi s-a dus în drumul lui 
Probabil îi place în cimitir… Dar mie mi-a lăsat (din nou) un gust amar, cu multe frunze căzute (de parcă nu era suficient de sinistru deja), ciori, fum (de la focul ce trebuia să ardă frunzele) ce-şi croia drum printre morminte. Exact ca în filme.
O imagine finală când am ieşit din curte: Doi bătrâni, mers agale, ţinându-se de mână, povestind ceva cu râsete pe buze…
un post bun, dar incearca sa nu mai folosesti “etc”. Parerea personala este ca folosind etc-ul sensul si cuv isi pierd farmecul. Lucrurile banale sunt fermecatoare daca stii cum sa le privesti.
@alchemystic: eu nu cred ca Andreea incearca aici sa faca opere de arta ci sa spuna ceea ce gandeste cu cuvintele ei… asa ca nu cred ca trebuie sa ne legam de chestiile astea…
bogdan commentul meu nu era cu intentia de a critica, ci doar de a da un sfat personal. numai ea poate sa il interpreteze ca fiind unul bun sau rau sau sa il ignore.
“etc.”-ul înlocuieşte alte elemente de tipul celor (câteva, puţine) enumerate şi dacă aş pune punct după doar 2 spuse ar limita prea mult imaginea (în general vizuală) care ar trebui să se creeze în mintea cititorului. Cel puţin aşa am eu impresia.
Mersi pt. sfat oricum
In sfarsit am ajuns si eu acasa de pe drumuri si pot sa-ti raspund cum trebuie la post.
Nu stiu daca mai tii minte cand am discutat in seara aia pe mess si ti-am recomandat sa vezi orasul noaptea de sus, nu am apucat sa-ti spun atunci dar cand stateam si eu si admiram superbul peisaj pe care il ofera Iasul vazut de pe dealul Buciumului noaptea chiar la asta ma gandeam – ca in spatele fiecarei lumini se afla un om, o poveste de viata si chiar am incercat la un moment dat sa scriu ceva pe tema asta – se vroia o colectie de nuvele in care in fiecare capitol era descrisa povestea unui alt om, ce se intampla cu el si in mintea lui intr-o singura seara/noaptea; bineinteles insa ca totul a ramas la stadiul de draft.
Oricum ce vroiam sa spun este ca desi fiecare lucru are o materializare unica in planul concret el este perceput diferit de fiecare dintre noi in functie de perspectiva noastra si ca fiecare dintre noi incercam inconstient sa contruim o poveste impletind realitatea cu gandurile noastre din acel moment – iarasi o coincidenta in aceeasi zi in care ai mers tu la cimitir am trecut si eu pe acolo si desi poate nu e vorba nici macar de acelasi cimitir am intalnit si eu un cutu destul de asemanator cu al tau care m-a intovarasit pana cand am iesit, a mai mers vreo 50 de metri alaturi de mine si cand am transverat inspre capatul lui unu’ el s-a intors inapoi… si in acele momente singurul meu gand a fost ca poate el e mai loial stapanului lui care e inmormantat acolo decat suntem noi, oameni fiind, fata de fiintele dragi noua care nu mai sunt acum inspre noi; da, e posibil ca pur si simplu cainele ala sa stea acolo doar pentru ca il hraneste paznicul sau pentru ca si-a gasit un adapost pe acolo, dar eu nu am putut sa imi alung acest gand din minte.
Deci vezi… aceeasi realitate… doi oameni… doua perceptii diferite… sunt curios oare ce a gandit cainele despre noi…