Şi încă un pic! …

Aşa… până termini…

Urăsc să mi se bage mâncare pe gât.

Probabil aţi avut şi voi clipe, mici fiind, când mergeaţi la ceva rude/prieteni şi respectivii insistau să mânănci şi aia, şi cealaltă şi nu doar să guşti. Probabil ţineţi minte şi că preferinţele voastre nu contau (nu-ţi plac ciupercile? Pilaful are ciuperci? Al tău e şi în cea mai mare farfurie posibilă!) şi cu atât mai puţin dacă sunteţi deja sătui. Zici că ai mâncat acasă? Şi ce, te crede cineva? :))

Ei bine, astea le-am experimentat din plin când eram mică. Acum, cu mintea mai coaptă, mă gândeam… Toate insistenţele şi “băgatul pe gât” au fost pentru că sunt copiii ruşinoşi, timizi în general, nu spun străinilor (chit că-s ceva rude, nu sunt cei pe care îi vede zilnic în casă) că da, vor şi aia şi aia…

Dar când eşti deja mare şi deschis cu persoanele respective, nu jenate faţă de ele, ce motive au să nu te creadă când le spui că tocmai ai mâncat şi nu mai poţi înghiţi nimic?

“Eeeh, ai mâncat… Şi dacă aşa e, n-ai mâncat ce-am făcut eu aici. Să vezi ce friptură bună cu….”

“Dar gustă măcar”.

Na, să nu refuzi şi asta că deja te simţi prost, accepţi. Şi numai ce vezi că-ţi aduce farfuria pliiiiină. Ok, încerci, mănânci cât poţi dar evident nu termini. “Pfai Andreea, da` cum, nu mai mănânci? Păi n-ai mâncat nimic, te-ai jucat în farfurie doar.”