A trecut şi cursul festiv.
A trecut şi banchetul.
Au rămas în urmă multe poze, diplome, amintiri, rochii de seară, dureri de picioare de la o noapte de dans, râsete, chipuri familiare din liceu, dar cu care nu discutasem şi recent am ciocnit un pahar cu şampanie, ce mai… Au rămas în urmă anii de liceu.
Cursul festiv. O prezentare formidabilă a doamnei diriginte, originală, amuzantă, emoţionantă. Geo e un Bursuc desăvârşit (cum îi e numele de familie), iar Ştefănuţ (să-ţi fie ruşine că ai refuzat cele 2 compromisuri pe care le-aş fi făcut şi n-ai venit la banchet) a demonstrat că e un bursuc mai bursuc decât Bursucul original 
Un Florin emoţionat până la lacrimi în timpul discursului, dar până la discursurile noastre… au fost cele ale domnilor profesori. Am reţinut că am rămas prieteni cu domnul de fizică, că prof. de info ne iubeeeeeeşte, domnul Gonciar ne-a urat la final să fim iubiţi 
, dar în final, toţi ne-au urat tot ce e mai frumos şi bun în viaţă.
Revenind la banchet…
Am spus într-un articol trecut că, deşi mergem 5 din clasă la banchet, vom face ravagii. Ei bine, am făcut! Nu singuri, ne-au ajutat cei din 12 D, fără de care nu era posibilă acţiunea noastră şi cărora le mulţumim bla bla.. Oops, am uitat că nu sunt la discurs aici. Ok, revin pe calea ce dreaptă.
Aş face prezenţa… profesorilor bineînţeles. La cursul festiv s-a ocupat Siri de asta
La banchet… dacă nu a fost doamna mea dirigintă, mă bucur că am văzut-o pe fosta mea dirigintă din gimnaziu (făcut de mine în acelaşi liceu)… Oricum, au fost totuşi chipuri cunoscute, care deşi nu mi+au fost profesori în aceşti 8 ani petrecuţi în Pedagogic, ştiţi cum e… ajungi să îi cunoşti oricum, întâlnindu-i mereu pe holurile liceului şi mai auzind una alta de la colegii din celelalte clase.
În orice caz, ieri i-am văzut toţi altfel… Ne-am ţinut de mâini făcând hore, băieţii au dansat cu doamnele profesoare în centru şi multe altele…
Ploaia scurtă nu ne-a stricat cheful şi nici durerea de picioare. Multe fete au invadat ringul de dans desculţe sau purtând alţi papuci mai comozi (adidaşi, sandale normale) dar fără a renunţa la rochiile elegante care păstrau aerul important al serii. Dar cui îi păsa? Conta să ne simţim noi bine, iar dacă aveam chef de dans dar picioarele nu ne mai ajutau cu tocuri, s-a decis: jos cu tocurile!
O noapte de vis, aşa cum trebuia… încheiată pe la 4 jumătate, când dj-ul era săracul certat rău de către şefa de sală, care aştepta să plecăm năibii să ajungă şi ea acasă la 6 măcar (că întâi strângeau pe acolo). Noi nu ne lăsam duşi, Ani de liceu? Bis bis!! We are the champions? Biiiis! Aşa-s prietenii? (deşi versiunea asta parcă e prea… lentă) Biiiiiiiiiiiiiiiiiis!! Fetili meli… cât ne-am mai zbenguit pe melodia asta…
Poze… curând 
Sigur n-am să uit niciodată cei patru ani de liceu, în primul rând pentru că au fost extraordinari în ciuda…”dificultăţilor” întâlnite şi în al doilea rând pentru că la banchet s-a repetat de “n” ori “cei patru ani de liceu”, “cei patru ani de liceu”, “cei patru ani de liceu”