Viaţa la ţară
Publicat de Dida pe 15th May 2008

… nu de Duiliu Zamfirescu…

Acum muuulţi ani, majoritatea din noi am fost de mici crescuţi mai mult de bunici. Părinţii lucrau, bunii erau eventual pensionaţi, aveau timp, răbdare şi de ce nu, dragoste… Li se umplea inima probabil să ne vadă crescând pe lângă ei şi se bucurau la gândul că peste vreo 2-3 ani vom fi suficient de puternici să le vom fi la rândul nostru de ajutor lor.

Pentru că majoritatea dintre noi aveam bunici la ţară… Ei bine, la ţară munca nu se termină niciodată, nu? În special când există animale. Hm.. animale… gata, asta era treabă suficientă pentru copii. Vaci? Oi? Ia băţul ăla şi descurcă-te.

Hm… apă? ”Vezi găleata aia şi adu. Şi încearcă să vii degrabă şi nu udă leoarcă”

Totuşi, era şi o plăcere să stai pe imaş, pe iarbă cu alţi ţânci de vârsta ta, uneori uitându-te poate doar în gol, la cer şi numărând norii pufoşi. Iar dacă mai era şi ceva apă prin apropiere (cum era cazul meu), se găsea distracţie…

Mama îmi povestea cum băieţii jucau fotbal cu o minge şi lăsau fetele să vegheze animalele. Iar când mai aruncau mingea printr-o grădina/teren cu porumb sau ceva, le trimiteau tot pe ele s-o aducă.

Ce-şi spuse mama: ”Eeeeh, ceapa voastră, da` eu stau după voi?” Şi îngropa mingea când o găsea, spunându-le apoi că nu o găseşte. O mai căutau ei, nimic… Lua după aceea mingea şi o arunca în pod. O dată, de două ori, o minge, altă culoare, altă mărime…

Peste un timp, urcă bunica cu treabă în pod. Minune… Podul plin cu vreo 15 mingi de toate ”naţiile”

Dar voi aţi păţit să fiţi alergaţi (toţi ţâncii de pe câmp) de un avion din acela care stropeşte cu tot felul de soluţii pentru că aţi vrut să vă daţi cocoşi la nenea pilotu`?

Multe peripeţii la ţară… Eu n-am fost crescută de bunici, decât poate foarte puţin. În schimb sora mea a stat mult cu bunicii. Şi eu apoi din când în când… Dar tot m-am bucurat de reuniunile de sărbători, cu toţii, unchi, mătuşe, veri… Oh, verii mei, câte râsete… Oh, mătuşele mele, câte sarmale făcute atunci şi cât miros de mâncare delicioasă de ne căutam noi copiii mereu treabă prin bucătăria lor să mai furăm câte o pătrăţică de ciocolată.

Acum, ce s-a schimbat? De ce nu se mai fac reuniunile? Nu doar acum că e bunica bolnavă, dar aşa, de mulţi ani… Ce s-a rupt? Unde? Că am crescut noi oare?

(Începusem articolul dorind să vorbesc despre diferenţele dintre a fi crescut de bunici şi a fi crescut de părinţi. Dar m-a cuprins melancolia…)

Imagine de Sorin Atodiresei.

Postat în Note de primăvară |