Oare sunt mulţi oameni normali care să obişnuiască să răspundă la întrebări şi mesaje chiar şi după câţiva ani? Sau să răspundă mereu, de n ori la aceeaşi întrebare? Mă întorc la momente situate în trecut, dar care sunt prezent pentru mine. Şi mereu aşa vor rămâne. Asta e o calitate a unor lucruri a căror atemporalitate face parte din fiinţa lor. Să fie mereu la fel. Să fie un prezent continuu.
Prezentul continuu e unicul timp la care mă pot conjuga (agapis). Iar prezentul continuu e doar al meu. Şi deşi e prezent se mişcă asimptotic spre infinit. Nu e mulţumit niciodată. Nu are cum. Prezentul continuu nu are măsură. Dacă îl poţi măsura, se transformă în trecut…
Asta doar în ce mă priveşte. Există un verb, pe care nu vreau să îl pomenesc, pentru că e pomenit de prea multe ori în general şi devine banal, care nu se poate conjuga decât la prezent continuu, la un prezent veşnic. Asta doar din punct de vedere logic. Sau mai degrabă nu mai există nici un verb pentru a exprima lucrurile la care mă refer, deoarece cel mai potrivit a fost cumva ucis…
“Un vis nu poate fi fericirea”, îmi spunea cineva. O iluzie- nu, însă un vis- da… “Doar un vis poate fi fericirea”, visul care e mereu în prezent, tot mai intens şi care nu devine niciodată trecut. Un vis pare rupt de realitate, dar nu e obligatoriu să fie aşa. E rupt doar de realitatea aparentă, rupt de concret, dar mereu viu, real.
Agapis.
Postat în Note de iarnă |
Loading ...
April 17th, 2008 at 10:19 am
Mă bucur pentru tine, că poţi păstra aşa unele lucruri..
Prezentul meu continuu moare de câteva ore..
Iar despre vis… chiar nu ştiu ce să mai zic în momentele astea. Nuştiu în ce măsură îl poţi păstra rupt de concret şi de realitate. La un moment dat, poate nici nu-ţi dai seama, ajunge să însemne prea mult şi ai tendinţa să ceri mai mult, poate să-l vrei şi-n realitatea aia aparentă, îl vrei mai viu..
…dar asta e ce vrei tu. Ceea ce mai înconjoară visul poate nu-ţi împărtăşesc sentimentele…
April 17th, 2008 at 1:16 pm
Rupt doar de concret, nu şi de realitate… La visul meu mă refer.
April 17th, 2008 at 6:08 pm
Visele…şi nu doar ele… se probează şi se curăţesc precum aurul în foc. Nu toate podoabele sunt de aur curat. Focul le lămureşte… Şi pe unele, şi pe celelalte… La urmă se trage concluzia, se cântăreşte…
April 17th, 2008 at 8:35 pm
Niciodată nu poate fi prea mult… E bine să însemne tot mai mult.
De ce m-aş amăgi cu ceva aparent? Nu sunt deloc legat de realitatea aparentă(doar din punctul meu de vedere aparentă). Eu trăiesc mai mult în lumea mea, reală, dar nu aparentă.
Mai viu, da… Dar viu, prin trăire. Viu prin ceea ce nu trece. Mai bine aşa, decât o viaţă trecătoare. Care e sufletul vieţii mele?
Nu vorbesc în general. Nu ştiu cum e în general(sau nu vreau să ştiu).
April 21st, 2008 at 12:05 am
Gramatica asta… Uneori prezentul simplu poate avea forme asemănătoare cu prezentul continuu. Sunt cazuri când e greu să le deosebeşti. Însă, dacă moare, nu poate fi continuu…