Pasul 1: Încolţeşte iar ideea. ”Hai mă, strângem ceva să mergem iar la copii?”
Pasul 2: Anunţăm diriginta pentru o mai bună organizare, deja devine ”oficială” treabă, se mai grăbesc lucrurile. Buuun…
Pasul 3: Se strâng bani, jucării, idei. Cine vrea, cine poate, cât poate, cât are. Nicoleta a lăsat-o pe surioara ei (mai mică cu vreo 16 ani decât ea 
) fără vreo 4 moţunachi de pluş, Florin a găsit şi el câteva şi uite aşa s-au făcut suficiente pentru fiecare pacheţel.
Pasul 4: Alegerea centrului de plasament. Fiind unul vecin cu liceul nostru, ştiind că anul trecut am fost primiţi cu zâmbetul pe buze (vă amintiţi copilaşul care iubea butoanele, capsele, nasturii şi tot ce era micuţ şi rotund la haine? Şi ce dulce punea degeţelul pe fiecare şi râdea distrat? 
), am ales Micul Prinţ.
Pasul 5: O discuţie cu doamnele de acolo pentru a stabili o zi, o oră, numărul de copii, vârstele lor etc.
Pasul 6: De aici începe munca. Ideile găsite, căutat materiale, pus în aplicare ce se poate şi ce permite locul şi momentul respectiv. Noi aveam în minte o petrecere pentru copii cu joculeţe, desene, muzică, prăjituri… Am mers pregătiţi pentru asta.
Din păcate, acolo lucrurile au luat oarecum o altă întorsătură, doamnele (mă rog, în special una) fiind mult mai preocupate în a ne informa cât de greu o duc, cât de mic le este salariul şi se comparau cu profesorii. De parcă ele acolo trebuie să predea sau ceva de genul… O fi greu să faci un program copiilor, să veghezi să fie respectată ora de somn, de masă, activităţiile etc.
Mai apoi, deşi ne-au spus să venim pe la ora 10 pentru a avea timp micuţii să mănânce dimineaţa şi a rămâne timp de petrecut cu noi până la pranz, pe la ora 11 deja se întrebau una pe cealaltă despre ”starea ceasului”, ”starea mesei”, noi oarecum simţindu-ne în plus
Cât despre petrecere… s-a limitat la masă, la desene cu micuţii şi ceva muzică la tv. Camera unde am fost era micuţă, caaald, făceam cu rândul să stăm înăuntru.
Copiii timizi iniţial, apoi bucuroşi au privit în pacheţele, s-au bucurat în special de culori şi de moţunachi, după cum vedeţi şi-n poze.
Mai trist a fost la sfârşit când micuţa mea, Brânduşa, o pitică de 6 anişori, deşi pare de 3, atât fiind de firavă, a făcut un botic supărat că plecam… 
Vă asigur că acţiunea nu e greoaie. Poate e mai complicat la început de mobilizat, însă… nu ştiu, dacă aveţi un grup de 7-10 prieteni cu care mai ieşiţi la un suc şi cu care comunicaţi uşor, e foarte simplu de strâns 5-10 lei sau cât vrea fiecare, de cumpărat câte ceva şi de mers să vedeţi câtă bucurie puteţi aduce în privirile lor…
Am plecat apoi neputincioşi spre case…
Tags: copii, primăvară, zâmbet
Postat în Cruda realitate, Ei sunt... |
Loading ...
March 4th, 2008 at 8:24 pm
abia astept sa treca si primavara sa vine 1 iunie … ca imi iau scuter
March 4th, 2008 at 8:50 pm
Interesant..
Eu scriu despre copii orfani, copii cu lipsuri şi tu îmi spui ca-ţi iei scuter.
Scuză-mă că întreb, tu ai citit doar titlul? Altfel nu pot asocia primăvara, copiii şi scuterul…
March 4th, 2008 at 10:31 pm
Frumoasa initiativa voastra. Dar pacat pentru ca in Romania s-au nascut prea multi oameni care se cred superiori doar pentru faptul ca au fost mai norocosi si au dus o viata mai buna.
Traim in Romania si asta ne roade unghile.
Acelasi copil care-si roade unghile,
Andu.
March 4th, 2008 at 10:34 pm
Draga Motociclistul prost mai esti ba baiatule. Ai comentat doar pentru a da un coment si asta pentru ca vrei sa ai enspe mii de vizite si zeci de dolari pe zi de la AdSense?
Mai bine arunca o privire in jur iar daca nu te sensibilizeaza incearca sa ne lasi sa ne vedem de preocuparile noastre umanitare.
Acelasi copil care te uraste,
Andu.
March 5th, 2008 at 12:17 am
ai uitat sa spui ca si eu am adus o jucarie
si ca am fost si fotograf…
March 5th, 2008 at 5:38 pm
Frumos, Dido, ati facut un lucru extraordinar si ati umplut cel putin pentru o vreme o parte din golul lor sufletesc.
March 7th, 2008 at 1:21 am
March 7th, 2008 at 1:22 am
Bv
meritati tot respectul 
April 2nd, 2008 at 9:04 pm
Făcând o călătorie prin urmă…
Mi-am amintit de nişte discuţii pe aceeaşi temă. Nu ştiu de unde au apărut şi cum am ajuns prin acel loc prin care nu prea călcam.
Momente ce-mi vor rămâne în mister. Aşa cum au fost. Un mister plăcut, din care am citit ceva… Ceva ce nu prea se poate citi. O lună de zile în care am fost mai mult în altă lume, însă nu în una străină…O lună cât o clipă, o clipă cât veşnicia. Nu relativizez şi nu amplific, doar constat. Şi ştiu să separ şi să nu amestec…O clipă în care am fost bănuit pe nedrept că o să mă plictisesc, în care nu am fost crezut că “ba de asta!”, în care am fost bănuit că văd umbre, în care era o frică de ceva ce s-ar putea întâmpla într-o lipsă, nici până azi nu am înţeles de a cui lipsă era vorba, pentru că nu făceam diferenţa… Îmi face plăcere să constat că cele amintite nu sunt adevărate şi că nu pot deveni realitate şi că în sufletul meu nu se schimbă nimic… Absolut nimic, decât într-un sens, într-un sens unic şi firesc… Firesc, doar pentru mine şi în felul meu…
April 2nd, 2008 at 9:05 pm
Îmi place să vorbesc când tace toată lumea. Şi nu pot decât să tac atunci când se vorbeşte…
April 2nd, 2008 at 9:07 pm
*îmi place -
îmi faceRog a se edita în acest sens.