Dida`s blog

Pasul 1: Încolţeşte iar ideea. ”Hai mă, strângem ceva să mergem iar la copii?”

Pasul 2: Anunţăm diriginta pentru o mai bună organizare, deja devine ”oficială” treabă, se mai grăbesc lucrurile. Buuun…

Pasul 3: Se strâng bani, jucării, idei. Cine vrea, cine poate, cât poate, cât are. Nicoleta a lăsat-o pe surioara ei (mai mică cu vreo 16 ani decât ea ) fără vreo 4 moţunachi de pluş, Florin a găsit şi el câteva şi uite aşa s-au făcut suficiente pentru fiecare pacheţel.

Pasul 4: Alegerea centrului de plasament. Fiind unul vecin cu liceul nostru, ştiind că anul trecut am fost primiţi cu zâmbetul pe buze (vă amintiţi copilaşul care iubea butoanele, capsele, nasturii şi tot ce era micuţ şi rotund la haine? Şi ce dulce punea degeţelul pe fiecare şi râdea distrat? ), am ales Micul Prinţ.

Pasul 5: O discuţie cu doamnele de acolo pentru a stabili o zi, o oră, numărul de copii, vârstele lor etc.

Pasul 6: De aici începe munca. Ideile găsite, căutat materiale, pus în aplicare ce se poate şi ce permite locul şi momentul respectiv. Noi aveam în minte o petrecere pentru copii cu joculeţe, desene, muzică, prăjituri… Am mers pregătiţi pentru asta.

Din păcate, acolo lucrurile au luat oarecum o altă întorsătură, doamnele (mă rog, în special una) fiind mult mai preocupate în a ne informa cât de greu o duc, cât de mic le este salariul şi se comparau cu profesorii. De parcă ele acolo trebuie să predea sau ceva de genul… O fi greu să faci un program copiilor, să veghezi să fie respectată ora de somn, de masă, activităţiile etc.

Mai apoi, deşi ne-au spus să venim pe la ora 10 pentru a avea timp micuţii să mănânce dimineaţa şi a rămâne timp de petrecut cu noi până la pranz, pe la ora 11 deja se întrebau una pe cealaltă despre ”starea ceasului”, ”starea mesei”, noi oarecum simţindu-ne în plus

Cât despre petrecere… s-a limitat la masă, la desene cu micuţii şi ceva muzică la tv. Camera unde am fost era micuţă, caaald, făceam cu rândul să stăm înăuntru.

Copiii timizi iniţial, apoi bucuroşi au privit în pacheţele, s-au bucurat în special de culori şi de moţunachi, după cum vedeţi şi-n poze.

Mai trist a fost la sfârşit când micuţa mea, Brânduşa, o pitică de 6 anişori, deşi pare de 3, atât fiind de firavă, a făcut un botic supărat că plecam…

Vă asigur că acţiunea nu e greoaie. Poate e mai complicat la început de mobilizat, însă… nu ştiu, dacă aveţi un grup de 7-10 prieteni cu care mai ieşiţi la un suc şi cu care comunicaţi uşor, e foarte simplu de strâns 5-10 lei sau cât vrea fiecare, de cumpărat câte ceva şi de mers să vedeţi câtă bucurie puteţi aduce în privirile lor…

Am plecat apoi neputincioşi spre case…