Am revenit din munţii reci şi imenşi, cântând în autocar, zâmbind după 3 zile în care netul nu a mai fost prezent, ci doar un aer curat şi un grup pus pe şotii.

Am râs pe drum înapoi, deşi regretam că s-a terminat deja excursia şi deşi ştiam că ce mă aşteaptă aici nu e neapărat ceva liniştitor şi plăcut. Uneori da, uneori nu…

În schimb mă consolam că într-un colţ de cameră e un ”ceva” care mă mai scoate din stări din astea bune de fugărit. E o cutie… plină cu rânduri, emoţii, trăiri… O cutie îngrijită, poate chiar construită pas cu pas, ştearsă de praf mereu, continuu, fără a o lăsa să se murdărească, să se calce pe ea şi cu atât mai mult să fie uitată. Era mereu acolo şi chiar şi când nu eram eu acolo, ea era în gândul meu.

Unii din noi avem uneori şi momente de abandon. Din laşitate, din indiferenţă, din optimism pentru binele celuilalt, dintr-o speranţă, deşi sună paradoxal…

Am abandonat azi cutia, deşi ce avea în ea va rămâne ”gravat” undeva în adâncul meu. Ştiu că-i va fi mai bine cu altcineva, i-o dăruiesc c-un zâmbet trist şi sper să aibă la fel de multă grijă de ea ca şi mine…