Din jurnalul unei adolescente…

Prin circumstanţe mai mult sau mai puţin ciudate, am cunoscut-o pe Georgiana, o adolescentă de 16 ani. E o domnişoară plăcută în a cărei minte începutul anului 2008 va rămâne cu siguranţă încuiat în locuşorul său. Mi-a dăruit o mică foaie ruptă din gândurile sale, gânduri de domnişoară îndrăgostită şi care savurează cu zâmbetul pe buze emoţiile primei iubiri.

E una din puţinele fete care nu s-a avântat în relaţii încă de pe la 12-13 ani sau să apară cam tot pe la vârste din astea pe haicinci, cu poze vulgare, prezentându-şi în cele mai mici detalii corpul şi care i-ar face pe părinţi să intre în pământ de ruşine… Da, cam aşa e în zilele noastre, de ajungi să te şi temi să spui că eşti virgină că se apucă unii să se uite ciudat la tine sau să aibă tot felul de reacţii neaşteptate. Apropo de asta, să citez o persoană faimoasă pe forumurile noastre, Burvi: o virgină poate spune celorlalte: “Eu ca tine pot sa fiu când vreau eu, tu ca mine, niciodată.”

Georgiana, fruntea sus. Nu eşti cu nimic mai prejos, potopul nu vine, timp este suficient şi la urma urmei e alegerea ta. Îţi doresc cât mai mulţi fluturaşi în stomac şi zâmbete pe chip

”Să-mi citesc gândurile? Haide să încerc, deşi pare ciudat să mă exprim aşa, normal fiind ca fiecare dintre noi să-şi cunoască în mare măsură ceea ce-i zboară prin cap şi poate că uneori mai şi face o escală pe acolo. Poposesc şi eu acum asupra a ceva ce nu e prea vechi în mintea mea, ceva ce pot spune că e cea mai recentă experienţa prin care încă trec. Mă refer la ceea ce simt în momentele de faţă cu privire la anumite aspecte nou venite la uşa persoanei mele (şi nu cu colindul, aş vrea să cred).

Total neprevăzută, dar “foarte” unică este intrarea unei persoane în viaţa mea, căci încă de la început am reuşit să rup timiditatea (ceva ce la vârsta pe care o deţin pare o prostie inutilă şi supărătoare chiar) şi să vorbesc având cele mai neutre intenţii cu un băiat nu foarte apropiat mie până atunci. Fără să mă gândesc prea mult, ceea ce nu prea-mi stă în fire, am lasat lucrurile, discuţiile, presărate cu specifica-mi nătângie, să curgă de la sine şi, pe parcurs, am observat că întâmplător era vorba de o persoană ce m-a surprins prin faptul că are o gândire formată, pe vrute sau pe nevrute, în stilul pe care-l regăsesc şi la mine: situaţii neprevăzute şi clar nedorite, ce te maturizează.

Şi asta m-a surprins plăcut, deoarece mă săturasem de “a sta de taină” cu colegi şi colege marcate de firescul vârstei într-un mod superficial. De aceea am descoperit că, uite dom’le, mai există şi oameni compatibili cu mine, din unele puncte de vedere, şi superiori mie, ceea ce e de bine, din alte aspecte.

Astfel am pornit să vorbesc sincer (pe messenger, al cărui stil l-am adoptat de curând) şi cu dorinţa de a cunoaşte alte păreri (de preferat diferite de ale mele, pentru a avea ce învăţa din ele), cu cineva pe care nu-l văzusem faţă-n faţă decât o dată, fugitiv. Însă, mi-a dat de atunci senzaţia aia care sună cam aşa: “chiar aş vrea să ştiu şi să descopăr mai multe despre x-ulescu”. Şi nu mă gândeam că poate fi adevărat (mai bine zis că se poate îndeplini ceea ce-mi trece mie prin cap când mă apucă o stare de reverie), dar cum e firesc “viaţa te mai surprinde” şi plăcut uneori.
Uite aşa am trecut eu de la cea care stă deoparte, visează şi speră la cea care acum se gândeşte ce e bine sau rău.

În plus se mai află pe undeva şi nevoia pe care o aveam (sau încă o mai am, nu-mi prea dau bine seama) de afecţiune şi care nu poate fi satisfăcută decât de cineva ce ţi-a câştigat încrederea, mai mult decât i-ai oferit tu de la început (fapt pe care nu prea reuşesc mai niciunii sa-l facă şi care pentru mine e mai mult decât important).

Prin urmare, mă bucură să văd că mi-am schimbat un pic mentalitatea în bine, fiindcă am căpătat anumite cunoştiinţe.

În primul rând, sper să nu mă înşele instinctele, am căpătat un prieten sau cel puţin ce pricep eu prin “prieten” (adică pe cineva faţă de care reuşesc să-mi amintesc cifrul lăcăţelului sufletului meu şi, prin urmare, să-l deschid). Am învăţat cu ce se mănâncă nişte elemente esenţiale pentru a trece examenul cunoştinţelor “imperios necesare” în ziua de azi la vârsta de 12-13 ani (da, că unele sunt pripite şi curioase din cale’afară) sau mai pe româneşte: cum se sărută (deşi tot la ce credeam eu am rămas, adică faci ce simţi, nu e ceva standard), cum se discută aşa mai “între persoane mai apropiate din firea lor”, cum se face una alta (ţinutul de mână, plimbatul de mână, plimbatul prin ninsoare cu rimelul curs ca după ce ai dat examen la proba dramatică la actorie şi ai mai şi picat) şi cum e la un suc în oraş (frumos dar cam mult fum şi prea multă lume-n jurul tău).

Aşa că mă repet: am învăţat multe din (în) puţin (timp) şi, nu neapărat din instinctul educaţional, ci din suflet, vreau să mulţumesc (ce formal sună) acelui băiat “necunoscut” pentru astea, căci nu se oferă oricine să predea cele enumerate mai sus. Cât despre ce se aude de la fereastra sentimentelor pot spune că-i numai de bine, bucurie (pentru ce a fost), seninătate (pentru ceea ce este) şi afecţiune dăruită cu drag şi fără pic de regrete sau resentimente.”